Biserica şi marketingul

Pentru că mai sînt doar cîteva zile în care elevii şi părinţii pot face cerere pentru participarea la orele de religie, s-a încins şi mai tare atmosfera. Dar asta nu înseamnă că se discută mai consistent despre această temă. Doar se prelungeşte un război cu ţinte greşite.

Ca întotdeauna, plasarea în două tabere radicale, construite pe “da” sau “nu” (să se predea sau să nu se predea religia în şcoli), face imposibilă o dezbatere substanţială. Iar în ultima vreme, s-au ascuţit cuţitele verbale ale ambelor tabere, care practică adesea o “argumentaţie” simpluţă şi plină de clişee. De obicei, reprezentanţii Bisericii recurg la retorica arhaică despre dreapta credinţă, morală şi celelalte, într-un limbaj mai degrabă plicticos pentru copiii şi tinerii crescuţi cu computerul la îndemînă. Adversarii recurg adesea la clişeele de semn contrar, precum opoziţia între religie şi ştiinţă, dar o fac în alb-negru, la nivelul broşurelelor de propagandă sovietice din anii ’50.

Pe acest fundal de zgomote, foarte puţini sînt cei care atrag atenţia că e mai important, totuşi, să discutăm despre cum se predă religia, care e metodologia, cum arată programa şi manualele, care e calitatea cadrelor didactice. (De pildă, Andrei Pleşu, aici). Şi, nu în ultimul rînd, care e miza predării religiei. Nu e treaba sistemului de educaţie să scoată din şcoală credincioşi care ţin toate posturile şi se roagă dimineaţa şi seara.

Dacă ar vrea să argumenteze serios şi substanţial necesitatea predării religiei, Biserica Ortodoxă Română ar trebui să fie cea dintîi instituţie preocupată să lămurească această problemă într-un limbaj şi într-un stil al lumii de azi. De ce nu se face un studiu despre rezultatele predării religiei în şcoală? Căci se predă de ani buni, nu cumva ar fi timpul să vedem la ce a folosit? Dacă ar finanţa şi ar realiza un asemenea studiu, BOR ar beneficia de argumente puternice pentru a-şi susţine cauza, dar şi de critici care să ajute la îmbunătăţirea lucrurilor. Căci dacă se tot vorbeşte pompos despre “credinţă strămoşească” şi “identitate naţională”, dar predarea religiei rămîne la nivelul superstiţiilor de babe bigote, n-am rezolvat nimic. Dacă li se spune copiilor să nu intre în biserici catolice, că e păcat (ştiu cazuri...), dacă li se descriu chinurile iadului pentru a-i determina să ţină post ori dacă în manuale apar desene cu sfinţirea maşinii, predarea religiei cade în ridicol.

În loc să caute însă argumente solide şi să-şi construiască un discurs public convingător, Biserica Ortodoxă Română a căzut în patima marketingului: a adunat cîteva vedete pe post de testimonials ai învăţăturii lui Iisus şi a făcut videoclipuri. Moise Guran vede în asta „primul semn de modernitate al BOR”. 

N-aş fi atît de entuziast. Mi se pare că BOR doar a luat la repezeală caimacul modernităţii, din oportunism, ca să crească pe ultima sută de metri numărul celor care vor face cerere să participe la orele de religie. Altfel, dacă ar fi vrut cu adevărat să-şi modernizeze discursul, ar fi avut nenumărate ocazii s-o facă. Şi nici acum nu e tîrziu. Apelînd, comod, la vedete pe post de testimonials, nu aduce nimic nou faţă de o campanie pentru parfumuri ori maşini. E mai degrabă un semn rău, se cheamă că nu e în stare să convingă altfel.

Dacă ne luăm după sondaje, încrederea oamenilor în instituţia Bisericii a tot scăzut în ultimii ani. Şi va mai scădea, inevitabil. Iar situaţia nu se va schimba cu campanii de marketing, ci cu o prezenţă vie şi consistentă în viaţa publică şi cu o modernizare adevărată a discursului. Ar fi mai util şi mai sănătos dacă instituţia Bisericii ar fi în stare să le explice oamenilor că, fără să ai habar de religie, vei fi un om prost croit din punct de vedere intelectual şi cultural. Or, în loc de asta, BOR preferă videoclipurile şi sloganurile. Adică iluzia că se modernizează şi impulsul de a fi trendy.