„Binele“ răului totalitar

Auzim mereu, mai des decît ar fi cazul, că „era mai bine înainte“. Ba că aveam siderurgie, petrochimie şi fabrică de camioane româneşti, ba că Ceauşescu a făcut metrou, blocuri şi o autostradă, ba că nu exista şomaj, că toţi aveau casă, concedii „sindicale“ şi învăţămînt gratuit etc.

Articol preluat din Dilema Veche

Semnificativ e faptul că mulţi dintre cei seduşi de această formă de „nostalgie“ sînt tineri care, în 1989, aveau sub zece ani. Repetă deci, într-o ţeapănă necunoştinţă de cauză, ce aud prin casă, pe la părinţi şi bunici. Dacă îi întrebi de ce era, totuşi, atît de rău, de vreme ce era atît de bine, nu înţeleg ce le spui: nu pricep cum adică să nu găseşti (decît greu, la noroc sau cu pile) hîrtie igienică, chibrituri, carne, lapte, lămîi ş.a.m.d. Nu le vine să creadă că se întrerupeau, ore întregi, lumina electrică şi apa caldă, nu li se pare plauzibil să n-ai program TV decît două-trei ore pe seară, în bună parte cu „Nea Nicu“ ca vedetă, că, deci, te uitai, pentru „normalitate“, la televiziunea bulgărească, că s-au dărîmat sate întregi, cartiere orăşeneşti şi monumente cu valoare de patrimoniu sau că tot ce se publica trecea prin filtrul cenzurii ideologice. Nu mai vorbim de marea dificultate de a călători în afara ţării, de munca „voluntară“ a elevilor şi studenţilor pe ogoarele patriei, de naţionalismul omagial după model coreean şi cîte şi mai cîte.

Cu o asemenea imagine în minte, n-ai cum să nu te întrebi de ce a mai avut loc Revoluţia din decembrie 1989. Răspunsul vine prompt: mai întîi, cuvîntul „revoluţie“ trebuie pus între ghilimele. Urmează explicaţiile conspiraţionist-autovictimizante: lovitură de stat, complot planetar antiromânesc, păcăleală de masă (să crezi că regimul capitalist e mai bun decît regimul comunist…), aranjamente ale ocultei mondiale, sorosisto-iudeo-masonică, maghiaro-sovietică, antidacogetică…

Ca unul care a trăit vremurile pre-decembriste, pot livra însă o altă imagine a „binelui“ totalitar, la care „nostalgicii“ nu sînt obişnuiţi să reflecteze. Asta nu înseamnă că vreau să justific răul, că aş da prezentul pe trecutul comunist, că sînt orb la masiva ameliorare politică, socială, economică, geopolitică, pe care surparea regimului marxist-leninist a adus-o cu sine, cu toate neajunsurile ei colaterale. Ceea ce vreau să spun este că există paradoxale beneficii ale negativităţii. Că, teologic vorbind, lumea e, prin definiţie, „căzută“ şi că deci nici o „reţetă“ a ei nu poate fi perfectă, după cum însă nici o reţetă opusă nu poate fi compact neagră. Ne putem salva în orice context, ne putem bîlbîi în Rai, dar ne putem „consola“ acomodant în Iad. Efecte neplăcute pot avea toate „orînduirile“:

bunăstarea te poate prosti, după cum sărăcia şi privaţiunile de tot soiul te pot înrăi. Binele poate fi ratat, Răul poate fi fentat sau valorificat.

Iată cîteva dintre relele convertibile în bine, pe vremea juneţii mele şi a generaţiei mele (încă o dată: „binele“ de-atunci se obţinea în ciuda sistemului, nu datorită lui):

1) Trăiam într-o lume săracă în „determinări“. Puţinătatea tentaţiilor şi a opţiunilor posibile îngăduia orientarea spre esenţial, spre valori atemporale;

2) Izolarea culturală favoriza – o spunea adesea dl Noica – frecventarea „marilor bulevarde“ ale cărţii: „cariera“ academică în lumea liberă obliga la „specializări“ severe, la frecventarea unor comentatori secunzi, în vreme ce, pe-aici, puteai rămîne liniştit la Platon şi Aristorel…

3) Munca intelectuală, prost remunerată şi trecută în anexa „productivităţii“ proletare, păstra un nobil nimb de gratuitate. Făceai de plăcere ceea ce colegul apusean făcea şi din considerente pragmatice, atent la competitivitate şi relevanţă profesional-socială. Un straniu avantaj apărea şi în plan stilistic: nu puteai fi prea explicit în ceea ce afirmai (mai ales dacă nu era „conform“) şi asta făcea loc aluziei fine, ironiei, subtextului subversiv, eschivei ofensive…

4) Masivitatea fără drept de replică a politicului avea ca efect neaşteptat evacuarea lui, absenţa obsesivităţii contextuale a „ideologiei“;

5) Dimensiunea speranţei era mai prezentă şi mai intensă decît aceea a resemnării sau a „angajării“ vide. În lumea Răului ai un orizont de aşteptare mai amplu şi mai patetic decît într-o lume relativ bună;

6) Răul e, în comunism, „localizat“, uşor identificabil, de o impertinentă evidenţă… În lumile mai „complexe“, el e difuz, echivoc, mai greu de diagnosticat şi mai greu de tratat;

7) Contextul încărcat de arbitrar şi adversitate deschidea un amplu inventar de „adaptări“ şi „derapaje“ compensatorii: pentru unii era cultura însăşi, „marginalitatea“ cărturărească (a trăi, ca Syl-vestre Bonnard, in angello cum libello, sau ca Noica la Păltiniş), pentru alţii – credinţa (cu corolarul riscantei concesii înţelepte: „daţi Cezarului ce e al Cezarului…), profesia, familia, cercul de prieteni, mica boemă, diminutivarea dramei prin bancuri, înjurătură, băşcălie. Idealul era să nu faci compromisuri sau să nu faci compromisuri prea mari. „Scuze“ aveai oricînd: tocmai sperai să-ţi apară o carte, să capeţi un paşaport, să faci rost, „pe sub mînă“, de unele bunuri carente pe piaţă ş.a.m.d.

Am avut şi defecte specifice. Prin excesul acomodării, românii au ratat, pînă tîrziu, rezistenţa reală, eficientă, riscantă (cu excepţiile de rigoare: Paul Goma, Doina Cornea, Dorin Tudoran, Radu Filipescu, Mircea Dinescu, Gabriel Andreescu, Vasile Paraschiv, Dan Petrescu şi alţii, nu mulţi). Am recuperat „onoarea nereperată“ fie prin amplă gesticulaţie antiguvernamentală după 1989, fie prin forjarea unui concept discutabil: „rezistenţa prin cultură“. În alte foste ţări comuniste, lucrurile au arătat (şi arată) altfel.

Repet: ceea ce mi-am propus nu e să spăl portretul unei epoci pe care n-o doresc nici unei comunităţi omeneşti, ci doar să explic cum poate fi pînă şi Răul digerat, „mîntuit“, trăit ca resursă de supravieţuire. Statutul „lumescului“ îngăduie un dozaj uneori imprevizibil al pierderilor şi beneficiilor. Am văzut pînă şi puşcăriaşi care, după eliberare, au avut crize de inadaptare la postura de oameni liberi. Asta nu înseamnă a idealiza puşcăria. Iar cînd mi se spune că „era mai bine înainte“, să nu mi se vorbească de siderurgie şi blocuri, ci , măcar, de posibilul revers recuperator al pacostei…

Puteţi comenta acest articol pe dilemaveche.ro