Biblia defăimează după Legea defăimării?

Când ai de-a face cu situaţii dilematice sau controversate, cel mai bine este să te raportezi la origini, pentru a lămuri problema. Pentru mine, controversele iscate de „Legea defăimării“ pot fi limpezite rapid dacă raportez această lege la fundamentele creştinismului (garanţie sigură a toleranţei, iubirii şi iertării). Aşadar, să raportăm legea la creştinismul Noului Testament.

Citind textul propunerii legislative, am înţeles că are intenţii onorabile, creştineşti. Legea urmăreşte instaurarea unei armonii sociale prin: „promovarea demnităţii umane şi toleranţei în cadrul societăţii, prin garantarea toleranţei faţă de orice grup social şi prin prevenirea şi combaterea defăimării sociale, a incitării la ură şi discriminare socială“.  Textul-cheie este „Toleranţa este garantată pentru orice grup social, în condiţiile în care nu se aduce atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale prevăzute în Constituţia României”. Desigur, se prevăd metode şi instituţii care să promoveze toleranţa, dar şi sancţiuni sau posibilitatea intentării unui proces, de către cei ce se consideră vătămaţi.

Până aici, lucrurile par frumoase. Mai că aş susţine propunerea. Doar că… există câteva neclarităţi.

1. Proiectul legislativ stipulează că „Toleranţa este garantată pentru orice grup social, în condiţiile în care nu se aduce atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale prevăzute în Constituţia României”.  Ce ne facem însă cu celelalte drepturi şi libertăţi fundamentale, prevăzute în alte documente pe care România şi le-a asumat prin semnarea unor tratate, gen Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale sau Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene? Le luăm în calcul sau nu?

2. Hăţişul legislativ se amplifică atunci când citim că „Legea nu funcţionează în situaţiile care contravin legii, ordinii publice şi bunelor moravuri, sprijină şi finanţează terorismul, subminează siguranţa naţională, urmăresc şi încurajează segregarea socială, pune în pericol caracterul unitar al statului român sau sănătatea publică şi încalcă drepturile şi libertăţile celorlalte persoane care nu aparţin grupului social.”  După toată această enumerare, mai ales după ultima, mie mi se pare că e foarte greu de spus când funcţionează această lege? Ce ipoteze de lucru a avut iniţiatorul când a gândit această lege? Ce pericole la adresa toleranţei şi-au imaginat susţinătorii acestei legi, de au simţit nevoie protejării ei printr-o lege specială, care să nu contrazică totuşi cadrul legal de până acum? Nu ni s-a explicat.

3. Legea cultivă un soi de „corectitudine politică” periculoasă pentru sănătatea socială. Vorbind adeseori despre „moravurile publice“, legea poate construi cercuri vicioase în societate, chiar între „grupurile sociale”. Protejând „moravurile publice“ majoritare, minorităţile se pot simţi defăimate. Paradoxal, încercând să protejeze minorităţile, poate aduce atingere „moravurilor publice“. În orice direcţie ai lua-o, mulţumirea unui grup social poate aduce foarte uşor defăimarea altui grup social. Ateii se vor simţi defăimaţi de Biserică, iar Biserica de secularişti. Politicienii de jurnalişti, iar cetăţenii de politicieni. Unii de alţii şi alţii de unii. Astfel, mulţi vor practica o autocenzură nesănătoasă pentru virtutea de a spune lucrurilor/diferenţelor pe nume.

Rapid, am două exemple: homosexualitatea şi prostituţia. Minoritarii LGBT se simt discriminaţi că „bunele moravuri“ româneşti nu acceptă căsătoriile şi parteneriatele gay. Nici invers nu e bine: legiferarea lor ar aduce defăimare „grupului social“ care nu le acceptă şi, totodată, ar fi atingere adusă „moravurilor publice“. Similar, prostituţia ar mulţumi pe cei interesaţi în domeniu, dar ar aduce defăimare bunelor moravuri şi celor ce cred că ea este o pacoste socială, distrugând familia. Legalizând prostituţia, redefinim bunele moravuri?

Înţeleg că e nedreaptă generalizarea etichetării semenilor drept „handicapaţi“, „drogaţi“, „rockeri satanişti“, „parlamentari hoţomani“, „jurnalişti mincinoşi“, „pupători de oase“, „popi hoţomani“, „atei tâmpiţi“ şi multe altele, dar o astfel de lege nu va reuşi să rezolve lipsa de educaţie, libertinismul şi radicalism-extremismul din spaţiul public. Toleranţa nu se procură cu cenzură.

Că veni vorba, la început propunerea legislativă defineşte demnitatea umană, toleranţa, grupul social etc., dar nicăieri bunele moravuri. Poate că se ţine cont de definiţia din altă lege. Dar când protejezi minorităţile, faţă de care se cere toleranţă, mai contează bunele moravuri, presupus majoritare? În această lege pare că bunele moravuri se opun toleranţei faţă de minorităţi. Aşadar, o lege în care fiecare grup social poate avea dreptate împotriva altui grup social. Superb nu?!

4. Ca să înţelegem mai bine haosul pe care îl poate genera adoptarea legii, va propun un exerciţiu ipotetic. Presupunând că această lege ar fi funcţionat în vremea lui Hristos, multe din evenimentele biblice ar fi intrat sub incidenţa ei, sau cel puţin ar fi stârnit sumedenii de reclamaţii la CNCD-ul vremii. Iată cine ar putea fi acuzat de defăimare, urmare a exprimări publice a unor poziţii:

a) Iisus Hristos. Mântuitorul nu are doar iubire şi iertare, ci şi mustrare, pentru cine o merită. Într-o cuvântare foarte lungă, adresată cărturarilor şi fariseilor făţarnici (grupuri sociale), le spune o suită de opt „vai”-uri  (Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici!) pentru relele pe care le fac. „Vai”-ul biblic este un fel de avertizare publică, spre trezirea conştiinţei. Dar poate fi înţeles foarte uşor (şi greşit) ca ameninţare.

Mai departe, Hristos foloseşti cuvinte şi mai dure. Dumnezeu îi numeşte pe cărturarii şi fariseii făţarnici „nebuni şi orbi”, dar şi „şerpi, pui de vipere”. Pare cam intolerant Dumnezeul creştin, nu-i aşa? Desigur, ar spune unii, mai ales dacă sunt vizaţi.

b) Sf.  Ioan Botezătorul. Vestit pentru viaţa şi învăţăturile sale, Botezătorul Domnului este foarte ferm, pe alocuri dur, cu anumite „grupuri sociale”. Iată ce spune fariseilor şi saducheilor (lideri ai vremii): „Pui de vipere, cine v-a arătat să fugiţi de mânia ce va să fie? Faceţi deci roadă, vrednică de pocăinţă.”

Adresându-se liderului politic al vremii, tetrahul Irod, Sf. Ioan îl mustra public pentru că trăia în concubinaj cu cumnata sa, Irodiada. Era asta defăimare socială a concubinilor?

c) Sf. Apostol Pavel. În Epistola către Romani există cel puţin două grupuri sociale care s-ar putea simţi defăimate.

Primul ar fi cel al necreştinilor (aici putem include multe alte grupuri sociale: atei, cei de alte culte, agnosticii etc.), despre care Sf.  Pavel scrie: „Zicând că sunt înţelepţi, au ajuns nebuni.” 

Al doilea grup ar fi cel al minorităţilor sexuale, despre care Sf.  Pavel scrie foarte ferm: „Dumnezeu i-a dat necurăţiei, după poftele inimilor lor, ca să-şi pângărească trupurile lor între ei, […] Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocară, căci şi femeile lor au schimbat fireasca rânduială cu cea împotriva firii; Asemenea şi bărbaţii lăsând rânduiala cea după fire a părţii femeieşti, s-au aprins în pofta lor unii pentru alţii, bărbaţi cu bărbaţi, săvârşind ruşinea şi luând cu ei răsplata cuvenită rătăcirii lor. Şi precum n-au încercat să aibă pe Dumnezeu în cunoştinţă, aşa şi Dumnezeu i-a lăsat la mintea lor fără judecată, să facă cele ce nu se cuvine.”

d) Sf.  Apostol Petru.  Similar Sf.  Pavel, acesta ar putea fi acuzat de defăimare tot de către necredincioşi şi minorităţile sexuale. Pe necredincioşi, Sf. Petru îi numeşte „fiii blestemului” sau „prooroci mincinoşi”. Mai mult, celor ce părăsesc calea credinţei, după ce au cunoscut pe Hristos, curajosul Apostol le dă o pildă usturătoare „Câinele se întoarce la vărsătura lui şi porcul scăldat la noroiul mocirlei lui.“ Apoi, despre minorităţile sexuale, Sf. Petru are cuvinte cam grele, numindu-i „nelegiuiţi din viitor”, „dobitoace fără minte” sau „robii stricăciunii”.

Şi acestea doar dacă ne referim la Noul Testament. Astfel, pare că Biblia este o carte defăimătoare, deşi ea se referă la fapte, nu la persoane şi apartenenţa lor la un grup social.

Ce facem, transformăm pe Dumnezeu şi sfinţii lui în defăimători? Şi aşa sunt deja năzdrăvani care dau în judecată pe Dumnezeu şi Biserica pentru te miri ce. Le dăruiţi acum un cadru legal mai adecvat năzbâtiilor lor?

Sau poate se doreşte această lege doar pentru a mai bifa „îndeplinirea sarcinilor asumate” în ochii Înaltelor Porţi europene şi americane de astăzi?

Personal consider că adoptarea acestei legi ar pune şi mai mult gaz pe focul societăţii româneşti, deja destul de inflamată. Nu o susţin, din cauza neclarităţilor şi riscurilor pe care le provoacă.

Vreau claritate, pentru libertate.

PS. Am observat că iniţiatorul legii, domnul Liviu Dragnea, se arăta la TV foarte dispus să tot modifice legea până va fi pe placul contestatarilor. Cu riscul ca legea să dubleze alte acte normative deja existente Totodată, am auzit şi un contra-argument sofist: dacă nu adoptăm legea înseamnă că ne dorim intoleranţa. Cred că are dreptate: eu am deja un mic început de intoleranţă la dorinţe suspect de mari pentru legi confuze şi riscante…