Promisiunile guvernului Dăncilă privind majorarea salariilor bugetarilor şi a pensiilor într-un ritm şi în procente halucinante au fost lăsate moştenire guvernului Orban, care încă nu ştie pe unde va scoate cămaşa bugetară. Cheltuielile pentru salarii şi pensii depăşesc 80% din totalul veniturilor din taxe şi impozite. Primul indiciu că guvernul liberal are probleme majore cu execuţia bugetară a fost întîrzierea distribuirii pensiilor în avans pentru luna decembrie, înaintea sărbătorilor de Crăciun, aşa cum era cutuma guvernelor anterioare.

Peste un milion de pensionari au o pensie minimă garantată de 700 de lei. Trei sute de mii de ţărani primesc lunar puţin peste jumătatea acestei sume. Pe cei care nu au pădurea lor, numai lemnele pentru iarnă îi costă între 1.500 şi 2.000 de lei. Îi salvează gospodăriile proprii, din care îşi asigură în mare parte hrana cea de toate zilele. Dar ce se întîmplă cu bătrînii cocoşaţi de boli din satele părăsite de tineri? Trăiesc de azi pe mîine şi se roagă "să-i ia mai repede Dumnezeu la el". La mulţi dintre ei nu cred că sînt vorbe în vînt.

Aşa se face că azilele de bătrîni, atît cele de stat, cît şi cele private, au devenit neîncăpătoare. Sînt judeţe în care există un singur astfel de stabiliment de întîmpinat moartea. Listele de aşteptare sînt tot mai mari de la un an la altul. Mulţi copii şi nepoţi se debarasează cu prea mare uşurinţă de părinţii ori bunicii lor. O comoditate a sufletelor se aşază tot mai cuprinzător în hărmălaia vieţii fără de viaţă.

Peste trei sute de mii de români, în marea lor majoritate cei care au ajuns la implacabila vîrstă a bătrîneţii, suferă de Alzheimer, care înseamnă condamnarea la moarte în cîţiva ani de uitare de sine. Numărul lor este însă mult mai mare, avînd în vedere că bolile psihice sînt de multe ori ascunse chiar de către familiile bolnavilor, care le consideră ruşinoase. Se întîmplă cel mai adesea la sate, dar şi în rîndul categoriilor celor mai sărace din mediul urban, cu precădere din micile oraşe.

Bătrîneţea - vîrsta impecabilă a sufletelor

Cea mai teribilă boală de care suferă bătrînii este singurătatea. Din momentul în care se pensionează, mulţi dintre ei cad pradă depresiilor, se simt inutili, nu îşi mai găsesc locul în societate, devin irascibili, uneori reacţionează cu răutate, ba că nu li se acordă respectul cuvenit vîrstei de către cei mai tineri sau, dimpotrivă, că sînt priviţi cu milă de aceştia. Am văzut nu de puţine ori scene în care un tînăr se oferea să-i urce unui bătrîn căruciorul cu cumpărături în autobuz, iar acesta să-l privească cu răutate şi să-i arunce, cocîrjat de greutate, un reproş prin care să-l pună la punct: "N-ai cărat dumneata nici pînă la călcîiul broaştei cît am cărat eu în viaţa asta". Este aici, într-o anumită măsură, rezultatul recursului bătrînilor la tinereţea şi maturitatea pe care nu le mai au, dar pe care le consideră exemplare, ba chiar obligatorii şi pentru ceilalţi.

Atunci cînd hainele le rămîn prea largi sau prea scurte, cînd vîrsta cea de pe urmă îi mînă din spate, unii bătrîni se predau rutinei de a vieţui de pe o zi pe alta, pe cînd alţii adoptă înfruntarea tenace de a trăi fiecare zi ca şi cum ar fi ultima. Cei din urmă îşi convoacă trecutul, inocenţa copilăriei fiind, pentru ei, ţinta unei călătorii aspre, în timpul căreia candoarea primilor ani de viaţă este întipărită adînc în fiinţa lor. Importantă este calea spre, iar nu atingerea ţintei. Rămîn astfel oameni vii, se mişcă odată cu timpul, îşi acordă bucuriile vieţii ca pe un dar pe care nu trebuie să-l rătăcească.

Vîrsta pensiei este de foarte multe ori un prag insidios pentru cei care o aşteaptă de mai mulţi ani, iar cînd gongul bate, îi găseşte neprimeniţi pentru lunga sau mai scurta sărbătoare a lipsei orarului zilnic la locul de muncă. Bolile de care suferă le simt mai acut, exerciţiile minţii sau cele fizice se împuţinează. Le rămîn sufletele, pentru care - avansez aici o idee ce ar putea naşte infuzii de cucută pe facebook - vîrsta impecabilă este bătrîneţea.

Bătrîni cărora "li s-a urît cu zilele"

Cum ajungem la bătrîneţe, de cînd şi cum o întîmpinăm, sîntem mai egoişti sau mai deschişi unul altuia în proximitatea morţii? De unde împăcarea mai mare a ţăranului şi mai puţină a celui de la oraş cu zilele de pe urmă?

În comunităţile rurale dinaintea lui 89, suficiente sieşi, cînd bătrînii simţeau că li se apropie sfîrşitul, ei ştiau că fiii şi fiicele lor vor rămîne acasă, se vor însoţi unii cu alţii în satul lor, vor lucra în continuare pămîntul, se vor îngriji de gospodărie, vor măsura ceasul zilei după mersul soarelui. Pentru bătrînii de la ţară trecerea era mai firească, pentru că ei trăiau în durată, la ei naşterea, nunta şi moartea se însoţeau într-o viaţă fără sfîrşit.

Bătrînii satelor îşi pregăteau din vreme hainele de înmormîntare, pînza albă cu care le va fi îmbrăcat sicriul, perna brodată pe care copiii lor le vor aşeza capul ca pe un chip al vieţii împietrite în geana clipei.

Am scris la timpul trecut despre bătrînii de la ţară pentru că, odată cu anii ’90, societăţile rurale s-au dezintegrat. Parafrazînd, "veşnicia nu s-a mai născut la sat". Încet-încet, tinerii au migrat la oraşe, unii şi-au găsit un rost, dar alţii au ajuns vieţaşi ai mahalalelor, ai supravieţuirii de azi pe mîine, victime sigure ale viciilor, infractori, trăitori ai unei vieţi pe credit. Sate întregi au rămas pustii, cele mai multe sînt îmbătrînite, iar în zece-douăzeci de ani nu vor mai rămîne decît pămînturile sterpe şi casele în ruină.

Comunităţile rurale nu îşi mai sînt suficiente sieşi întrucît bătrînii nu mai au cui lăsa moştenire munca lor de o viaţă, gospodăria lor înscrisă în durată. Astfel că civilizaţia satelor e acum vîndută pe bani obţinuţi din vînzarea pămîntului, a pădurilor, a animalelor de către tinerii care nu se vor mai întoarce acasă. În unele zone au mai rămas totuşi ori s-au întors din oraşe tineri care au pus pe picioare microferme. Lipseşte însă, de treizeci de ani, o politică agrară, iar absorbţia fondurilor europene este în continuare precară. Procesarea produselor agricole prin înfiinţarea unor fabrici zonale rămîne o promisiune a unui viitor incert, vehiculată însă în toate campaniile electorale ca fiind una realizabilă pe termen scurt.

Cu toate acestea, bătrînii continuă să voteze iluzii livrate de socialiştii emanaţi din comunism care şi-au făcut averi fabuloase pe umerii lor. Ei ştiu că ciocoii vechi şi noi fură la drumul mare, dar rostesc acelaşi verdict de treizeci de ani: "Noi ştim că ei fură, dar sînt oameni miloşi, ne mai dau şi nouă cîte 100 de lei la pensie".

George Arun - Deutsche Welle