Bancul bun şi bancul prost

România abundă în candidaţi implauzibili, de la Constantin Mudava la Brătianu-Cartof şi de la Nahorniac la Iosipescu-Zambra.

La şcoală, învăţătoarea îi cere fiecărui elev din clasă să aducă 10 lei. „De ce?", întreabă copiii. „Pentru că e sărăcie în Burundi", explică învăţătoarea. A doua zi, fiecare copil aduce 10 lei, în afară de Bulă. „Tu de ce n-ai adus?", îl descoase mirată învăţătoarea. „A zis tata că nu e sărăcie în Burundi", răspunde Bulă. Două săptămâni mai târziu, învăţătoarea revine. „Vă rog să aduceţi câte 10 lei, fiindcă e foamete în Burundi". Fiecare copil se conformează, mai puţin Bulă, care se justifică: „A zis tata că nu e foamete în Burundi". După alte câteva săptămâni, învăţătoarea face al treilea apel la solidaritate. „Vă rog să aduceţi câte 10 lei, să sprijinim Partidul Comunist din Burundi". A doua zi, fiecare elev vine cu 10 lei, iar Bulă cu 30. „Am cerut doar 10 lei, de unde şi până unde 30?", se miră învăţătoarea. „A spus tata că dacă e partid comunist, e şi sărăcie, şi foamete în Burundi", declară Bulă.

Acesta e bancul bun. Bancul prost cutreieră ziarele, hazliu ca o fisură anală şi util ca nisipul în costumul de baie. Poanta lui? „Se reînfiinţează Partidul Comunist Român". Nici nu ştii unde să duci mâna după ce auzi aşa ceva: la cap, cu un deget înfipt în tâmplă, sau la nas, spre a te feri de miasme. Constantin Rotaru, cel care va conduce mâine operaţiunile de transformare a Partidului Alianţa Socialistă în PCR, anunţă şi alte izbânzi. Printre ele, câştigarea viitoarelor alegeri prezidenţiale din primul tur. Iubirea de sine a domnului - pardon, a tovarăşului - Rotaru, combinată cu părerea mizerabilă pe care-o are despre electorat, nu trebuie să mire. România abundă în candidaţi implauzibili, de la Constantin Mudava la Brătianu-Cartof şi de la Nahorniac la Iosipescu-Zambra. Simplul fapt că lui Raj Tunaru sau lui Nuţu Anghelina i se dă un microfon pe mână dovedeşte că trăim în fascinaţia absurdului. Cât despre existenţa unor formaţiuni de tip Partidul Automobiliştilor, ea confirmă latura felliniană a politicii româneşti.

Lui Constantin Rotaru i se umezesc pleoapele când vorbeşte despre comunism şi i se luminează ochii la evocarea lui Nicolae Ceauşescu. Spre deosebire de zdrenţăroşii din Olanda, troglodiţii din Danemarca, subnutriţii din Germania şi primitivii din Belgia, comuniştii români au edificat o lume fără cusur. La antipodul inculturii franceze, al sclavagismului britanic şi al feudalismului norvegian, iluminismul predat de Chivu Stoica, Tudor Postelnicu şi Emil Bobu a făcut din România ţinta admiraţiei continentale. Cam aşa ceva reiese din delirul nostalgic al lui Constantin Rotaru, omul care salivează la amintirea unei lumi uniformizate, fără contur şi fără perspectivă. Sigur, cine vrea să-şi împrospăteze binefacerile comunismului are la dispoziţie şi alte surse.

Trebuie doar să facă o excursie în Coreea de Nord. Sau să (re)citească „Fenomenul Piteşti" al lui Virgil Ierunca, eventual la pachet cu „Închisoarea noastră cea de toate zilele" a lui Ion Ioanid şi cu „Amintiri din viaţă. Douăzeci de ani în Siberia" a Aniţei Nandriş-Cudla. Dacă nici asta nu-i ajunge, curiosul poate recurge la memoria nefalsificată a anonimilor care au trăit în România lui Ceauşescu, în lumea frigului şi a fricii, în paradisul orwellian unde erau zece grade în case iarna, se întrerupea curentul cu orele (inclusiv în spitale) şi se formau cozi în inima nopţii, cu speranţa capturării unei perechi de tacâmuri. Indiferent dacă joacă sau nu rolul unei fumigene lansate de putere pentru deturnarea atenţiei publice, aşa cum există bănuiala, partidul lui Constantin Rotaru ofensează toate crucile din decembrie 1989. El însă nu e doar un banc prost, ci şi un avertisment. Faptul că noul PCR are peste 50.000 de membri cotizanţi arată că în grădina lui Dumnezeu care e România există totuşi buruieni de neplivit. Şi de neprivit.