Banalitatea unei atracţii

La sfârşitul lui 2017, Argentina era zguduită de cazul Nahir Galarza – Fernando Pastorizzo. La 19 ani, Nahir devenea cea mai tânără argentiniană condamnată la 35 de ani de închisoare, după ce, în zorii unei zile de decembrie, în orăşelul de provincie Gualeguaychú, îl ucisese, cu două gloanţe, pe iubitul său, cu doi ani mai mare.

Odată cadavrul părăsit alături de motocicleta pe care şi ea călătorise, cu puţin timp înainte de episodul fatal, Nahir a revenit la domiciliu, unde s-a culcat. Câteva ore mai târziu, ea posta pe Facebook o fotografie a sa împreună cu Fernando, declarându-i dragostea, după cinci ani tulburaţi de nenumărate despărţiri şi împăcări. O zi mai târziu, se preda autorităţilor, recunoscând că folosise, pentru comiterea crimei, pistolul de calibru 9 mm al tatălui său, poliţist.

Consternării naţionale i-a urmat spectacolul grotesc al apărării regizate de părinţii săi – cu recursul deja obişnuit la tribunalul ad hoc asigurat de media. Conturile de pe reţelele de socializare au primit atât mesaje dure, cât şi mesaje de susţinere, Nahir devenind, spontan, vedetă şi subiect de polemici. Profilul care s-a revelat în scurt timp a fost al unei fete dintr-o familie din clasa de mijloc, în existenţa căreia confortul, excesul de răsfăţ, lipsa de maturitate şi egoismul s-au aliat într-un laborator pervers, atrăgându-l, ca victimă inevitabilă, pe vădit ingenuul Fernando Pastorizzo. Traseul biografic al adolescentei care îşi investea, previzibil, energia şi timpul în executarea de şedinţe foto pe Instagram şi Facebook, s-a eliberat din anonimat. Pe parcursul îndelungatului proces, declaraţiile prietenilor lui Fernando au confirmat natura agresivă a lui Nahir care îl lovea frecvent – o fotografie a tânărului, surprinsă cu trei zile înainte de crimă, îi arată echimozele din jurul ochiului stâng.

Dincolo de şocul deja asimilat, actul fetei a produs o fascinaţie colectivă a cărei magnitudine a depăşit-o pe cea generată de cvadrupla crimă comisă de stomatologul Ricardo Barreda. În 1992, el îşi ucidea soţia, soacra şi pe cele două fiice, invocând, la proces, intensa presiune psihică exercitată de acestea. Remarcabilă şi simptomatică pentru societatea contemporană este, însă, atracţia patologică pentru destinul unei tinere psihopate. Recent, Nahir a primit, în celula sa dintr-un penitenciar pentru femei, vestea producţiei unui serial thriller bazat pe volumul Nahir, publicat anul trecut. Ea a mărturisit presei că “ideea o atrage”.

La celălalt capăt al firului narativ, demonstrând o vigilenţă impermeabilă la repulsie, consumatorul urmăreşte, cu aviditate, intimitatea unei minţi malefice şi imature. Ca efect al amplei dezvoltări pe care ştiinţa psihologiei o cunoaşte în ultimul secol, interesul pentru mecanismele crimei este firesc, iar utilitatea sa nu are nevoie să fie demonstrată. Totuşi, existenţa unui apetit nemăsurat pentru explorarea anatomiei răului nu poate să nu deschidă calea spre reflecţie, în mod particular atunci când ea prevalează în detrimentul curiozităţii faţă de întruchipările, mai numeroase, ale binelui.

Dacă, astăzi, lectura textelor hagiografice pare un obicei vetust, atunci când nu trece drept ridicol sau cel puţin bizar, predilecţia pentru caracterele agresive şi delincvenţa autentică adeseori deghizate în generoase tuşe romantice cunoaşte un strivitor succes. Alimentată, în cea mai eficientă reciprocitate, de o industrie căreia i-a dat naştere, ea se exhibă cu mândrie. Cum altfel s-ar putea explica gloria ce însoţeşte, în ultimii doi ani, serialul inspirat din biografia lui Joaquín Guzmán, supranumit "El Chapo"? Străină de orice evaluare de natură estetică – de altfel, deseori, producţiile despre viaţa acestei categorii de indivizi oferă excelente scenarii şi interpretări – , simpla constatare a triumfului unui astfel de serial îşi face, inevitabil, loc. Alături de ea, reflecţia privind lipsa de interes pentru biografii ale unor personaje contemporane care, fără a se erija în perfecţiune umană, pot stimula, mai ales publicului tânăr, dorinţa introspecţiei sau chiar a propriei ameliorări morale, inspirând un sănătos impuls de emulare.

E greu de intuit dacă, în următorul an, de exemplu, Laurent Simons, băieţelul olandezo-belgian care, la 9 ani, a absolvit studii de inginerie electrică şi şi-a anunţat intenţia de a studia medicina, pentru a crea organe artificiale, va deveni subiectul unei biopic. Adorabilul copil, educat de familie în spiritul modestiei şi, după cum mărturiseşte tatăl său, într-un mediu sănătos, “spre deosebire de cântăreţi şi staruri pop”, propune, involuntar, o cale remarcabilă de urmat pentru numeroşi alţi copii, neinteresaţi de aventurile cu potenţial mafiot ale vreunui personaj cu o mai mare notorietate. 

Gregg Semenza, fermecătorul om de ştiinţă american a cărui cercetare îndelungată va genera, în curând, tratamente eficiente pentru o serie de maladii grave, ar putea cunoaşte mai multă faimă, dacă o producţie epatantă despre Jeffrey Epstein nu obţine prioritate... La fel, poate, eroicul disident Vladimir Bukovski, recent plecat dintre noi, deşi e dificil de imaginat că dictatura ideologică actuală i-ar oferi un loc, fie şi modest, în spatele avalanşei de filme ce slăvesc biografia ignobilului criminal de renume mondial, Che Guevara.

Complementar fascinaţiei desfăşurate într-un dans macabru al producţiilor cinematografice se afirmă entuziasmul infatigabil pentru existenţele unor personaje derizorii precum Kim Kardashian, Gianluca Vacchi şi Dan Bilzerian. De profesie difuzori de neant, ei continuă să populeze spaţiul public şi fanteziile multor consumatori, dispuşi oricând să alimenteze creaţii estetice care să le asigure nemurirea.