Graffiti. Esenţa artei străzii. Esenţa libertăţii de gândire în artă, esenţa libertăţii de exprimare, a tinereţii rebele. Te împunge în ochi ca o rană, dar te şi face să gândeşti. Un graffiti reuşit este o împungere a ochiului, nu neapărat neplăcută, dar întotdeauna iritantă. Ca o geană din ochi, îţi atrage atenţia.

Oraşele mari au ca orice organism viu aparate şi sisteme care trebuie să se ajute unele pe altele, să convieţuiască. Şi aşa complexitatea metropolei supravieţuieste, funcţionează şi creşte. Oraşul este un animal imens, plin de mici paraziţi comensuali, plin de animăluţe care trăiesc în simbioză, hrănindu-se unul de la altul într-un echilibru aparent fragil. Arta străzii s-a născut ca un parazit necesar frumuseţii şi urâciunii trotuarului. Arta străzii este o parte din oraş, o parte care expune, în acelasi timp, o slăbiciune şi o tărie de caracter. Arta străzii este tinereţe. Este energie.

Balena acoperită în graffiti m-a deranjat. M-a ruşinat. M-a indignat. Dar oricum ai lua-o, ca valoare absolută, artistul şi-a atins ţelul. A generat o reacţie din partea privitorului. Din partea tuturor privitorilor. Prima reacţie este de condamnare a artistului. A omului care a avut neruşinarea să ia un spray şi să acopere o balena moartă în culori stridente, chimice.  

Dar, în acelaşi timp, poţi să interpretezi mesajul artistului ca un strigăt împotriva aroganţei umane, o săgeată împotriva noastră, a celor care consumă, consumă, consumă, cu consecinţe nefaste asupra apei, cerului, aerului. Balena a murit din cauza poluării apelor din New Jersey. O victimă a noastră, a tuturor. Iar artistul a împins ideea la maxim, a exprimat prin graffiti o violare chimică a cadavrului balenei ca un exemplu al violenţei, abuzului, suferinţei la care animalele vii sunt supuse de către noi, specia „aleasă”.   

Graffiti. A existat de când lumea. Ca o metodă rudimentară, crudă de exprimare. Desene considerate graffiti au existat dinainte de Hristos, în Pompeii, Roma, Atena, Egipt, Efes, în Asia, Europa, Africa, peste tot. La început, erau pur şi simplu însemnări de publicitate. De exemplu, reclama unui bordel ca în Efes. Sau mesaje politice - alegeţi pe cutare candidat. Încet, încet oamenii au realizat valoarea emoţională a mesajelor scrise arogant pe ziduri, fără ruşine, în văzul lumii. Şi graffiti a început să fie mai mult decât o simplă inscripţie, a început să fie o formă de artă, de multe ori criticată, dar incontestabil o formă de exprimare capabilă să genereze un răspuns puternic din partea privitorului. 

La început, am fost foarte iritat de graffiti. Am criticat cât am putut. Mi s-a părut o urâciune a metropolei. Un semn de sărăcie, de violenţă, de pericol. Dar am învăţat - există graffiti şi graffiti. Există însemnări de graffiti care îţi spun: „acest cartier este periculos!”. Şi există însemnări de graffiti care îţi spun: „aici există oameni tineri, plini de viaţă, care speră într-un viitor mai bun”. 

Sub presiunea cetăţenilor iritaţi, edilii doritori de voturi au început contraofensiva împotriva artiştilor de graffiti. Legi peste legi, pedepse peste pedepse, amenzi peste amenzi, totul pentru a limita această mişcare de exprimare. Acest lucru a avut un rezultat pozitiv - a produs o selecţie în funcţie de calitatea artiştilor, cei mai puţin talentaţi au dispărut, au fost măcinaţi în mecanismul de apărare al metropolei. Dar cei cu adevărat talentaţi au supravieţuit. Desenele graffiti au devenit aşa de reuşite încât au câştigat bătălia prin calitate. Oraşele au  aplaudat opere de graffiti apărute pe neaşteptat pe ziduri altfel urâte, deprimante. Oraşele au început să sponsorizeze concursuri de graffiti pentru a acoperi în culoare ruine şi ziduri altfel neplăcute ochilor. Oraşele au început să acorde spaţii artiştilor de graffiti talentaţi. Un exemplu este clădirea „Five Pointz”, o clădire acoperită în întregime în graffiti de calitate:

Clădirea „Five Pointz”, Long Island City, New York

În călătoriile mele relativ limitate am avut parte de diverse tipuri de graffiti. În Lisabona am admirat graffiti pe tramvaie, în ganguri, pe scări de clădiri vechi, graffiti care cel puţin în ochii mei au înfrumuseţat oraşul printr-o energie tânără.

Graffiti in Lisabona

În Paris, însemnările graffiti m-au deranjat. Nu s-au potrivit cu nimic. Ca o pată de mâncare de pe o faţa de masă imaculată, vrei să o cureţi cât de repede posibil. În Madrid, am avut parte de graffiti cu mesaje politice.  Mi s-a părut o formă ineficientă şi inestetică de exprimare politică.

În Brazilia, am văzut unele dintre cele mai puternice graffiti. Nu întotdeauna frumoase, dar întotdeauna pătrunzătoare . Cu mesaje pline de o intensitate dureroasă. Culori vii pe ziduri deja colorate, într-o ţară vie deja colorată, plină de oameni adevăraţi, care ştiu să se înveselească, să sufere, să iubească, să danseze, să plângă. În Brazilia zidurile nu opresc. Prin graffiti zidurile deschid uşi spre alte lumi. 

Graffiti în Brazilia

Şi, totuşi, cele mai inteligente graffiti le-am văzut în New York. Unul din imaginile mele favorite este un tablou mural/graffiti pictat de artistul Jose Parla pe un zid dintr-o parcare undeva pe strada 26 cu bulevardul 10. O femeie în vârstă, cu pulovăr alb, demnă, frumoasă, o bunică nemuritoare. 

Iar artistul de graffiti care acum face furori în New York este Banksy. Şi mie îmi plac mult imaginile lui. Banksy ia o imagine cunoscută şi o schimbă complet, făcându-te să gândeşti. Îţi zgândăre mintea. Fără să îţi deranjeze ochii, desenele sale sunt frumoase, reuşite tehnic. Dar mesajul este deranjant. Favoritul meu este cel cu Dorothy din „Vrăjitorul din Oz” oprită la un post de control. Un soldat îi verifică atent coşul. Sub privirile căţelului Toto. Vigilenţa împotriva potenţialilor terorişti nu are zăbavă.

Şi înapoi la balenă moartă. Prin graffiti moartea ei a atras cât de cât atenţia mass-mediei. Altfel, ar fi fost încă o balenă moartă eşuată pe o plajă din New Jersey, nu mare lucru. Printr-un act artistic discutabil, un artist anonim discutabil, a reuşit să atragă atenţia publicului asupra morţii unui animal magnific, moarte-simbol al unui dezechilibru în ecosistem. Moarte care altfel ar fi trecut neobservată.  

Iar arta este ceva relativ. După cum a spus Degas, „artă nu este ceea ce vezi, ci ceea ce reuşeşti să îi faci pe ceilalţi să vadă”.