De fiecare dată, descopeream oraşul pictorilor şi scriitorilor şi compozitorilor români dintre cele două războaie mondiale, ocrotit de palatul jucărie cu minaret al reginei Maria, mereu mai inspirat îmbogăţit de construcţiile noi care fac, pentru mine, cel puţin, şi mai vie legenda care îl scaldă odată cu apele Mării Negre de aproape 100 de ani.

Povestea acestui oraş miniatural odată, descrisă în pânzele pictorilor români în culori nepieritoare, precum în versurile unor mari poeţi sau în amintirile unor mari scriitori care i s-au dăruit cu o patimă  romantică veri întregi, vrăjiţi de personalitatea unei prinţese, ea însăşi o scriitoare de memorii cuceritoare, dar şi de generoasa, calda, prietenoasa invitaţie şi găzduire a unui primar atât de înzestrat pentru vocaţia de amfitrion, avocatul şi omul de cultură Octavian Moşescu, ultimul preşedinte al Societăţii Academice „România Jună“ a studenţilor români din Viena, societate care a organizat cu Eminescu, la sfârşitul veacului al XIX-lea sărbătorirea Putnei, ctitorie a lui Ştefan cel Mare, povestea acestui oraş rămâne şi astăzi poleită de o nobilă nostalgie.

Între argumentele care aureolează pentru mine această nostalgie se afla, până de curând, şi o cafenea chiar cât o ceaşcă mică de cafea, dând într-o grădină nu mai mare decât o palmă de pământ, străjuită de un zid ca un pervaz din piatră de calcar albă, grădină suspendată parcă deasupra acoperişurilor roşii ale caselor de la începutul veacului al XX-lea, peste care cădea lumina smălţuită a întregului Golf de argint, cea mai frumoasă privelişte a Balcicului.

Grădina era, de fapt, o grădiniţa cu mese şi scaune pentru cafea în care creşteau şi rodeau meri domneşti pitici şi rodii de aur din care „furam“ cu soţia, la începutul toamnelor, întotdeauna, o rodie să o aducem la Bucureşti doamnei Balcica, fiica primarului pomenit mai înainte, Octavian Moşescu, acela care din dragoste pentru Balcic şi-a botezat fiica, nu-i aşa, cu numele oraşului. Doamna Balcica, fruct al căsătoriei primarului român, autor al unor cărţi de memorii admirabile, cu o frumoasă bulgăroaică, a fost, până de curând, la Bucureşti, profesoară de istorie a artei la Institutului de Arte. Ultima rodie pe care am „furat-o“ pentru doamna Balcica acum doi ani n-a mai găsit-o în viaţă.

Grădiniţa cu parfumate rodii se întindea cât palma sub cerdacul alb al casei primarului. În jur, foarte aproape, casa doamnei arhitect Henrieta Delavrancea, fiica autorului trilogiei dramaturgice încununată cu „Apus de soare“, casa familiei Brătianu, şi alte case ale membrilor cabinetului Ionel Brătianu. Ele mai sunt şi astăzi.

Cafeneaua cu firma pe bulgăreşte „7 luli“ (lulele) era ţinută de doi bătrânei din Varna.

Acum câteva zile, pe geamul cafenelei, două anunţuri m-au lăsat să cred că „localul“ e închis şi se vinde. Poate că parfumul oraşului va rămâne intact dacă un cumpărător va fi inspirat.

Am aplecat, adăugând la semnele de întrebare de care mă refugiasem două zile aici, „îmbogăţit“ cu încă o întrebare.