Tot în ajunul acestei zile se culeg plantele de leac, în special busuiocul pentru Bobotează. Tocmai de-aia, bâlciurile din iulie sunt vesele şi pline de flori, marcate de poveşti pasionale, de iubiri fulminante, de răpiri şi măritişuri de răsunet.

Şfârşitul lui iulie este şi timpul în care zânele, ieşite în lume pe 24 iunie (de Sânziene), îşi iau zborul spre ţările lor. Şi pentru c-am ajuns aici trebuie să amintesc un amănunt care mi se pare interesant. Deşi pomenite prin descântece şi vrăji, numele zânelor nu pot fi spuse. Ele sunt fiinţe oculte, legate de spaţii consacrate: păduri sau grădini. Şi-ar fi păcat să fie la cheremul oricui. Doar iniţiaţii cunosc numele tuturor zânelor. Căutându-le prin cărţile de folclor, am constatat însă, două lucruri: niciun vrăjitor care se respectă nu spune numele tuturor zânelor. Sunt de regulă invocate două-trei, uneori cinci. Mereu altele, mereu unele noi. În schimb, alături de ele este nelipsit un tip, numit întotdeauna în încheierea grupului: Ilie Cociaş.

Zânele vegetale, sânzienele, cum li se mai zice, sunt spirite ale florilor şi-am să spun câteva nume, păstrând şi eu, conform tradiţiei, câteva doar pentru mine: Iana Sâmziana, Semelchiţa, Rujalina, Santalina, Avrămeasa, Magdalina, Budiana, Firanda, Bosioaca, Anasia şi, desigur, Ilie Cociaş.

În miezul verii, femeile participă la multe ritualuri, împodobite cu flori, invocând numele zânelor. Şi nu doar la noi, ci în într-un spaţiu larg, în special slav şi balcanic. V-amintiţi de florile mari, din costumul popular al bulgăroaicelor, de pildă! Aşa se şi explică existenţa lui Cociaş, substantiv provenit din sârbă, unde înseamnă vizitiu.  Cu acest sens a circulat şi în limba română multă vreme, iar forma Cociaş s-a conservat în numele de familiei.

Prin urmare, zânele mai sus numite sunt însoţite de Ilie căruţaşul, ceea ce ne duce şi la legendele creştine despre sfânt, dar şi la poveşti mai vechi, circulate intens în tot spaţiul balcanic ori împrumutate de la slavi. Zânele - de, zâne! Nu umblau pe jos ci aveau vizitiu, care urca la nori, exact ca Sf Ilie. Lucruri amestecate şi coapte la soare care au dat intensitate trăirilor.

Într-un basm cules de Hasdeu, în anul 1887, din Mehedinţi, se spune că pe malul Motrului (care încă nu secase pe porţiunea aia) se ţinea bâlci mare în ziua de Sf. Ilie. Nu departe era o stâncă foarte ciudată, cu multe găuri şi ascunzişuri, numită Cornu Pietrei.

 Odată, pe când sărbătoarea era în toi, au apărut doi bărbaţi, îmbrăcaţi nemţeşte, cu pălării negre, mari şi noi, persoane foarte şarmante, care au câştigat admiraţia în mod unanim. Dar la un moment dat, au luat cu forţa două fete, dispărând cu ele în fisurile acelei stânci. Cum n-au mai fost găsite niciodată, s-a ajuns la concluzia că cei doi răpitori erau zmei, care trăiau în inima stâncii.

Aşa se nasc legendele. Iar mie povestea asta îmi aduce aminte de alta, mai actuală, dându-mi convingerea că la bâlciurile astea, de vară, e plin de zâne. Dar şi Ilie Cociaş are un rol important, pentru că  în descântece este invocat atât alături de zâne, cât şi individual, ca salvator al bolnavilor. Şi ce-ar putea să facă un vizitiu? Am presimţirea că nu este un simplu taximetrist.

În anul 1793, un neamţ a ajuns la Ploieşti, iar pe acest sudit, neamţ get-beget, îl chema Petru Hagi Voicu. Era tot aşa, zi de bâlci, nu mai ştiu dacă chiar de Ilie, dar cu siguranţă dădeau ocol locului toate zânele, însoţite de vizitiu.

Neamţul Voicu a pus ochii pe o femeie, venită la bâlci şi, sub impresia atmosferei, a lăutarilor din Ploieşti - a răpit pur şi simplu femeia, de sub ochii bărbatului ei.

A luat-o spre Urlaţi, a reuşit să obţină adeverinţă de trecere, în sfârşit, a trecut din oraş în oraş, ajungând în Moldova, împreună cu femeia, care se pare că n-a cerut ajutor. Nu ştiu unde credea c-o să ajungă acest neamţ, dar încep să cred c-a fost luat pe sus de vreun vizitiu.

Cazul a făcut vâlvă mare, nu se mai întâmplase până atunci, ca un străin să răpească o femeie măritată, pe care n-o cunoştea, n-o mai văzuse înainte de asta. Povestea a ajuns până la principe, care  a dat ordin să fie prins răpitorul, ceea ce s-a şi întâmplat.

Întrucât era străin, i s-a cerut Agenţiei chezaro-crăieşti ca vinovatul să fie imediat dus acasă la el, în cetatea Sibiului şi, eventual, judecat. V-am mai spus şi cu altă ocazie: de câte ori un străin făcea vreo nelegiuire pe teritoriul Valahiei, exista o singură pedeapsă: să fie trimis acasă la el.

De data asta, neamţul nici nu era vinovat: de vină fuseseră zânele menţionate mai sus şi căruţaşul lor pe nume Ilie.