Pe lângă masajul la domiciliu, munca la domiciliu şi pizza la domiciliu, gama de servicii “la domiciliu” s-a lărgit, recent, cu o nouă specialitate: arestul la domiciliu.

Teoretic vorbind, arestul la domiciliu pare o măsură preventivă binevenită, pentru că are o duritate intermediară faţă de alte măsuri, adică mai blândă faţă de arestarea preventivă “clasică” (în “celulele” poliţiei) şi mai dură faţă controlul judiciar (o libertate supravegheată/controlată).

Ceea ce a început să genereze şi chiar să amplifice un oarecare sentiment de inechitate, nu doar în mediul judiciar, a fost o consecinţă legală a arestului la domiciliu, considerat "o privare de libertate", în sensul art. 5 din CEDO[1]: zilele petrecute în arestul la domiciliu se scad din zilele de pedeapsă cu închisoarea care trebuie executate, în penitenciar, în cazul unei condamnări. Exact la fel cum se scad din pedeapsă şi zilele petrecute în arestul preventiv de la poliţie.

Cu alte cuvinte, cu cât stai mai mult acasă, în arest la domiciliu, cu atât ai şansa ca, în caz de condamnare (şansă destul de mare având în vedere rata condamnărilor, mult mai mare decât cea a achitărilor celor trimişi în judecată) să nu mai execuţi deloc pedeapsa închisorii sau să execuţi doar o mică parte din ea, întrucât din zilele de închisoare se scad toate zilele petrecute la domiciliu, în arest. Depinde cât de mult poţi lungi procesul. Fiecare zi în plus de arest la domiciliu, e o zi în minus din pedeapsa închisorii.

Sub acest aspect, chiar şi pentru cei care au o casă cu mult sub valoarea unui “băiat deştept”, arestul la domiciliu pare mai convenabil decât libertatea sub control judiciar (simplu sau pe cauţiune), pentru că zilele petrecute în libertate sub control judiciar nu se scad, în cazul condamnării, din zilele de închisoare.

Aici apare un paradox comico-juridic: uneori arestul (la domiciliu) pare a avea consecinţe practice mai avantajoase decât libertatea (sub control judiciar).

Sigur, măsura arestului la domiciliu presupune restricţii şi restrângeri de o anumită severitate ale libertăţii individuale şi ale altor drepturi/libertăţi. Dar, când se discută despre caracterul ei “avantajos”, se face comparaţie cu celelalte măsuri preventive, care, şi ele, presupun o restrângere de o anumită intensitate a libertăţii individuale şi a altor drepturi/libertăţi. De asemenea, se ţine cont şi de realităţile din grădina Carpaţilor”. Astfel, în practică, una e arestul în celulele bastiliene ale poliţiei şi alta e arestul de acasă. Iar în cazul libertăţii “controlate”, există inconvenientul că nicio zi de control judiciar nu se scade din durata pedepsei închisorii (nu că asta ar fi ceva rău).  

O decizie recentă a Curţii Constituţionale[2] a venit să strice armonia şi liniştea unor “beneficiari”, deştepţi, ai arestului la domiciliu. Prin acea decizie, arestul la domiciliu a fost declarat neconstituţional, aşa că această măsură şi-a încetat activitatea şi a fost înlocuită de libertatea sub control judiciar. Practic, din liniştea arestului la domiciliu, “băieţii deştepţi” au fost azvârliţi în libertate...

Dar, motivul de neconstituţionalitate a arestului la domiciliu nu a privit substanţa măsurii, ci o chestie procedurală. Adică, până la decizia Curţii Constituţionale, în Codul de procedură penală nu era prevăzută o durata maxima a arestului la domiciliu pentru faza de după urmarirea penală (pe scurt, pentru faza judecăţii). Adică, arestul la domiciliu putea să dureze chiar până se termină şi toată judecata în prima instanţă. Ceea ce, pentru unii, mai pragmatici, nici nu era deloc rău, ci foarte avantajos. Dar, Curtea a considerat că o durată nelimitată a arestului la domiciliu contravine Constituţiei.    

În consecinţă, de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial şi până la modificarea Codului de procedură penală în conformitate cu această decizie, arestul la domiciliu a fost suspendat şi nu se mai putea aplica.

Am observat în spaţiul public, la TV şi în media electronică, adevărate revolte pline de comic involuntar ale unor justiţiari urechişti, în sensul că, aoleu!, ce ne facem, nu se mai poate dispune arestul la domiciliu şi din cauza asta ne scapă corupţii, care în loc să fie aruncaţi în temniţa de acasă, cu 4-5-6-15-20 camere, aer condiţionat, saună, sală de gym, bandă de alergare şi alte instrumente de tortură, beneficiază de efectul liberator al controlului judiciar.

În realitate, nu cred că “băieţii deştepţi” se simţeau prea eliberaţi prin “desfiinţarea” (temporară) a arestului la domiciliu, ci dimpotrivă, erau destul de nemulţumiţi: ce dreaku să facă ei cu acel control judiciar care, din cauza Curţii Constituţionale, a substituit arestul la domiciliu? Libertatea sub control judiciar îi tot plimbă pe la poliţie şi le impune tot felul de restricţii, iar, în caz de condamnare, nicio zi de control judiciar nu se scade din lunile sau anii de închisoare care pot veni la sfârşitul procesului. Păi, ce afacere e asta? Se compară ea cu cu arestul la domiciliu, când stai acasă şi execuţi anticipat din pedeapsa cu închisoarea?

Aşadar, în mare grabă, s-a făcut tot ce era necesar pentru ca arestul la domiciliu să funcţioneze din nou. Adică s-a adoptat Ordonanţa de urgenţă nr. 24 din 30 iunie 2015, publicată în aceeaşi zi în Monitorul Oficial[3], prin care Codul de procedură penală a fost modificat în sensul susamintitei decizii a Curţii Constituţionale. Ca atare, s-a prevăzut în lege că în procedura de cameră preliminară şi în cursul judecăţii în primă instanţă, durata totală a arestului la domiciliu nu poate depăşi un termen rezonabil şi nu poate fi mai mare de jumătatea maximului special prevăzut de lege pentru infracţiunea care face obiectul sesizării instanţei de judecată, fără a putea depăşi, în niciun caz, 5 ani (la o adică, buni şi ăia 5 ani la domiciliu, care se scad din durata anilor de închisoare).

În fine, s-a rezolvat. De la data de 30 iunie 2015, arestul la domiciliu poate fi, din nou, dispus. Doar 18 zile, între 12 şi 30 iunie 2015, nu s-a putut “beneficia” de arestul la domiciliu..

Nu că ar fi rău că Guvernul a remediat rapid o deficienţă legislativă semnalată de Curtea Constituţională. Ba, chiar este de lăudat. Doar că sunt multe alte deficienţe ale legilor, semnalate tot prin decizii ale Curţii Constituţionale care tot aşteaptă, de multă vreme, să fie remediate.

Uite că, odată cu introducerea în Codul de procedură penală a arestului la domiciliu, capătă o explicaţie logică şi tendinţa “băieţilor deştepţi” de a-şi construi case cu suprafeţe din ce în ce mai mari, unele cu uşa de intrare într-un judeţ şi cu uşa din spatele casei în alt judeţ. E modul lor de a veni în întâmpinarea justiţiei.

Mai există, însă, şi cetăţeni, foarte mulţi la număr, care, fără să fi comis vreo infracţiune, stau şi trăiesc, zi de zi, în celulele lor, supraetajate din blocuri, într-un spaţiu per persoană de multe ori chiar sub standardele pentru detenţie. Se duc la serviciu şi se întorc de la serviciu, din şi în celulele lor liber asumate. De multe ori pe aceleaşi trasee prestabilite, pentru verificarea cărora nu este nevoie de vreo brăţară electronică. Lor nu li se scad zile din pedeapsă, ci, doar din viaţă.

 

text de Dan Mihai  

Dan Mihai este jurist şi membru al Asociaţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului în România – Comitetul Helsinki din anul 2001. Domeniile de expertiză: legislaţie penală, transparenţă decizională, acces la informaţiile de interes public, libertate de exprimare.

 

 



[1] In par. 21 din decizia Curtii Constitutionale nr. 361 din 7 mai 2015, se precizeaza: “Pentru început, Curtea reaminteşte faptul că atât instanţa de la Strasbourg, cât şi Curtea Constituţională au stabilit în jurisprudenţa lor faptul că arestul la domiciliu este considerat "o privare de libertate", în sensul art. 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, constituind o ingerinţă în dreptul fundamental al libertăţii individuale, prevăzut de art. 23 din Constituţie (în acest sens, a se vedea Decizia nr. 650 din 11 noiembrie 2014, precizată în paragraful 14, în care au fost reţinute Hotărârea din 2 august 2001, pronunţată în Cauza Mancini împotriva Italiei; Hotărârea din 28 noiembrie 2002, pronunţată în Cauza Lavents împotriva Letoniei; Hotărârea din 8 iulie 2004, pronunţată în Cauza Vachev împotriva Bulgariei; Hotărârea din 30 septembrie 2004, pronunţată în Cauza Nikolova împotriva Bulgariei (nr. 2); Hotărârea din 30 martie 2006, pronunţată în Cauza Pekov împotriva Bulgariei şi Hotărârea din 7 noiembrie 2013, pronunţată în Cauza Ermakov împotriva Rusiei).

[2] Decizia Curtii Constitutionale nr. 361 din 7 mai 2015, publicata in Monitorul Oficial nr. 419 din 12 iunie 2015.

[3] Ordonanţa de urgenţă nr. 24 din 30 iunie 2015 pentru modificarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedura penală a fost publicată în Monitorul Oficial  nr. 473 din 30 iunie 2015.