Băgatul în seamă. Codul proastelor năravuri (5)

Există un alt nărav românesc, ce pare nevindecabil, care poate fi descris prin expresia „se bagă în seamă”. Ai sau nu treabă cu un domeniu sau cu o situaţie, îţi dai cu părerea despre ce se întâmplă. Te pricepi sau nu la ceva, repede te bagi în faţă, te prezinţi ca specialist şi emiţi felurite apoftegme. Ştii sau nu ştii despre ce e vorba într-o discuţie, te bagi şi tu să zici ceva.

În România, în locul „băgării de seamă”, adică a atenţiei şi a grijii pentru ceva, a profesioniştilor care îşi fac meseria cu responsabilitate, s-a instaurat specia „băgătorilor în seamă”. Viaţa cotidiană în republica noastră absurdă este dominată de aceşti aflători în treabă, manifestaţi mai ales sub forma specialiştilor „de ocazie”. Îi vedem pretutindeni, de la pseudo-specialiştii băgători în seamă pe la televiziuni, care debitează eternele lor panseuri fără conţinut, până la nulităţile oploşite prin instituţiile publice şi pojghiţa subţire de falşi intelectuali ori profesionişti ai feluritelor organizaţii non-guvernamentale. Cu toţii s-au obişnuit să fie băgaţi în seamă ca şi când ar avea ceva de spus, deşi sunt cu totul incompetenţi.

Băgătorul în seamă este nepriceputul cu ifose de specialist. El este meseriaşul care ştie să facă orice – dacă e muncitor, atunci pune gresie, zugrăveşte, aşează parchet, repară instalaţii electrice sau sanitare, fără să aibă vreo pregătire. Dacă este politician, atunci se pricepe la sănătate, industrie, educaţie şi justiţie. Nu există nicio zonă a vieţii publice la care el să nu se bage. Orice băgător în seamă crede că, dacă a stat o vreme prin preajma profesioniştilor autentici, atunci a învăţat automat de la aceştia toate dedesubturile meseriei. De aceea la noi se zice cu mare mândrie că cineva „a furat meserie” - formula descrie incompetentul cocoţat unde nu-i este locul.

Băgătorii de seamă din România au şi o sub-specie mediocră, cunoscută sub numele de chibiţ. Chibiţul popular poate fi întâlnit prin parcuri unde diverşi concetăţeni joacă şah (sau table ori cărţi). Acolo chibiţul stă în spatele jucătorului şi dă sfaturi aiurea, vorbeşte cu cei din jur pretextând că se pricepe, oftează cu greu când cei implicaţi iau decizii. Dar, ca orice băgător în seamă, chibiţul este de fapt un ignorant, un incompetent patentat. Pus să facă ceva, face totul aiurea. Dar, cu toate acestea, pretinde respectul cuvenit unui competent. Sunt pline ministerele şi instituţiile României de astfel de chibiţi ajunşi oficiali publici.

Cel mai grav este când chibiţul ajunge în funcţii cu mare responsabilitate publică, când nepriceperea lui devine un pericol pentru concetăţeni. Din păcate, în devălmăşia valorilor de la noi această categorie socială aparte a prins curaj şi a ocupat definitiv spaţiul public. Iar cel mai periculos este politicianul băgător în seamă. După ce am avut un pantofar preşedinte, ne-am procopsit cu un marinar specializat în arta guvernării. Avem un lăcătuş mecanic care „s-a băgat în seamă” şi a ajuns al treilea om în statul român şi o fotomodelă eşuată care, după ce s-a aflat în treabă, a ajuns ministresă de frunză-verde.

Băgătorul în seamă este mereu cu mâinile în buzunare, stând în expectativă şi comentând plin de importanţă. El ştie „cum se face”, deşi nu-l întreabă nimeni şi îşi dă cu părerea, deşi atunci când a avut ocazia să facă ceva a fost o catastrofă.

Disperat să atragă atenţia în mod gratuit asupra lui, băgătorul în seamă vrea simultan şi să se bage unde nu-i fierbe oala, dar şi să fie luat în serios. Vedem cum, pentru a-şi construi notorietate electorală, el este în stare să facă orice. Aşa că, fie că este nevoie, fie că nu, politicianul aflat în treabă elaborează reguli, face rânduială sau propune soluţii abracadabrante. Numai că, fiind cu totul pe lângă subiect, rezultatele sunt iarăşi catastrofale. După băgătorul în seamă trebuie mereu să vină cineva care să repare stricăciunile făcute de incompetenţa sa crasă. Aşa sunt legile elaborate fără ca cineva să fi gândit consecinţele - ele sunt amendate şi schimbate la numai câteva săptămâni – cum a fost cazul dării în plată şi, sper, a legii împotriva fumatului.

Acest gen de aflare în treabă merge mână în mână cu alt simptom cu specific local: datul cu părerea. Şi acest sub-tip uman, caracterizat prin treaba de mântuială, a proliferat mai ales în mediile de socializare, unde băgatul în seamă s-a acutizat şi s-a răspândit aidoma unei molimi. Discuţiile din mediul online s-au democratizat, ceea ce e bine, dar băgătorii în seamă au ieşit din cotloanele unde trăiau ignoraţi, şi acum comentează plini de ifose despre te miri ce.

Mai rău este când, după ce băgătorul în seamă îşi practică datul cu părerea în public, el devine un model social, când semenii lui chiar cred că el are ceva de spus. Ilustrativ este cazul unui mim care a ajuns să se creadă profet naţional. El este reprezentativ pentru întreaga specie a băgătorilor în seamă - deşi este un actor fără cuvinte, s-a apucat să-şi dea cu părerea despre politică şi despre filosofie, în stilul „clasic” al neavenitului. El are comportament de „muscă în lapte”, nu doar pentru că se amestecă unde nu-i fierbe oala, ci pentru că amestecă fără probleme paliere de semnificaţie care nu ar trebui încurcate. De exemplu, pentru actorul care şi-a depăşit condiţia, nemurirea dacică şi nemurirea creştină sunt compatibile. Nu ar fi nicio problemă dacă el ar rămâne cu amalgamul din capul său, dar când se apucă enunţe enormităţi despre cinemaul românesc contemporan şi emite suite de aiureli - cum ar fi aceea că filmul românesc contemporan este „un scuipat” - băgătorul de seamă nu-şi mai spurcă numai propria gură, ci întreaga societate.

Despre acest tip uman, într-un alt episod al proastelor noastre năravuri.