Babilonie de Crăciun, cu şi fără îngeri (2)

Dacă în prima parte a "Babiloniei", Ilona-Ibolya Andre ne-a povestit Crăciunurile copilăriei, autoarea ne duce înapoi în anii 80. Perioadă din care reţine nu doar lipsa de alimente, ci şi exemplele de hărnicie şi generozitate ale soacrei sale. Bomboanele de pom, reper al copilăriei, devin acum sursă de venit pentru Ilona. Dar şi un prilej al unui moment de babilonie*, depăşit graţie unei fiinţe în care nu credea până atunci: un înger :) .

Notă: *Babilonie - aici, cu sensul dintâi, de vorbire încâlcită, confuză.

Îngerii sunt, pentru maghiarii de la noi, şi un echivalent al lui Moş Crăciun, fiind aşteptaţi de cei mici să le aducă daruri de Naşterea Domnului. 

Babilonia de Crăciun este scrisă de Ilona-Ibolya André pentru cititorii MaghiaRomânia. Povestea Ilonei adună trăriri din copilăria anilor 60 până în tinereţea anilor 80, în Secuime (Ditrău, Miercurea Ciuc, Gheorgheni) şi nu numai. Vezi şi prima parte din "Babilonie de Crăciun, cu şi fără îngeri".
 

La începutul anilor 80, când am terminat facultatea şi m-am măritat, penuria de alimente a devenit generală, se stătea la cozi interminabile pentru orice. Şi în curând s-a introdus raţionalizarea alimentelor de bază, ceea ce n-a adus după sine eliminarea cozilor, ba dimpotrivă, statul la coadă a devenit obligatoriu, căci dacă nu reuşeai să-ţi iei raţia de pe luna respectivă, o pierdeai, iar zahăr, ulei, făină, unt etc. n-aveai de unde lua din altă parte decât din magazinul la care erai repartizat. Deci pregătirile de Crăciun începeau din august–septembrie, când deja încercam să facem ceva provizii, toate cunoştinţele care mai plecau în străinătate erau rugate să ne aducă dulciuri, ciocolată, câte ceva pentru copii, şi le păstram în congelator bine ascunse până la Crăciun.

Foto Florin Andreescu. Sursa: Alimentara

Acele vremuri au rămas în amintirea majorităţii oamenilor ca un coşmar. Pentru mine totuşi au fost vremuri bune, interesante, fiindcă pe atunci eram tineri şi totul ni s-a părut o joacă, dar şi datorită soacrei mele, o femeie simplă şi sufletistă, neobosită şi descurcăreaţă, care storcea apă şi din piatră seacă să poată asigura toate cele necesare pentru copii, adică pentru noi.

A rămas de curând văduvă şi înglodată în datorii, şi s-a apucat de făcut bomboane de salon. Le făcea ea mai de mult pe furiş, ca să mai scoată un ban pe lângă cusut şi să-şi poată ţine băiatul la facultate, dar în anul în care am ajuns şi eu în casa ei a reuşit să obţină şi o autorizaţie şi un contract de colaborare, sau cum se numea, cu Cooperativa de Consum. Pe baza contractului ea primea la sfârşit de noiembrie de la Cooperativă o sută de kilograme de zahăr, din care făcea bomboanele pe care le preda apoi şi care ajungeau în cantinele de partid pentru tovarăşi, dar mai avea voie sa facă cam încă o sute de kilograme la liber, să le comercializeze la rude, cunoştinţe, mă rog, la populaţie. Bomboanele la liber erau făcute din materialul clientului: se aducea un kil de zahăr şi jumătate kilogram de făină plus douăzeci şi cinci de lei - manopera-, iar clientul fericit primea 900 g de bomboane frumos ambalate în hârtie albă cu franjuri şi în staniol colorat, tocmai bune de agăţat în pom.

Ei, o sută de kile de bomboane la un oraş cum era Miercurea-Ciuc!  Mă rog, două sute. Noi de fapt făceam de şapte, poate de zece ori mai mult, dar oricum prea puţin să ajungă la toată lumea, deci bomboanele de salon erau valută forte, puteai să obţii orice cu ele. Astfel am reuşit să cumpărăm frigider şi televizor sărind în faţă cu aproape un an şi jumătate pe listele de aşteptare întocmite la magazin. Cu un kil de bomboane obţineam două-trei săptămâni de concediu de boală ca să pot sta acasă şi să ajut la fabricarea lor, soacră-mea fugea la primul magazin cu o punguţă de bomboane şi se întorcea în zece minute cu carne, sau, ce mai, cu ficat de porc şi alte minuni ca astea în acele vremuri.

Aşadar, ne mergea bine, mai ales în preajma Crăciunului, dar eram obosiţi, frânţi şi Crăciunul ne găsea cu casa răvăşită, nearanjată de sărbătoare, fără bucuria sărbătorii în sufletele noastre. Mi-amintesc că în primul an, când încă nu obţinusem locuinţă şi stăteam la soacra mea, în după-amiaza Ajunului am făcut un pic de curat, am scuturat covoare, am şters praful, am pus pomul, unul mic, exact deasupra televizorului, după care eu n-am mai rezistat, fiind şi gravidă, şi m-am culcat. Soacra mea cam pe atunci a ajuns să se apuce de sarmale, cozonaci şi ce mai avea ea în gând să ne facă şi, noaptea pe la unu, când a pus cozonacii la copt s-a aşezat şi ea pe un scaun să-şi mai odihnească picioarele şi, când s-a trezit, fumul era până-n tavan , cozonacii se făcuseră scrum, nici la porci n-aveai cum să-i dai. Am rămas, aşadar, toţi fără baigli de sărbători, soacra mea, cu ruşinea de femeie leneşă, netrebnică, ce nu e în stare să facă un cozonac, iar noi, tinerii, am rămas cu bucuria că nu s-a întâmplat ceva mai grav şi că nici ea nu s-a intoxicat cu fum.

Iar în al doilea an, când băieţetul meu avea deja aproape un an, după ce am ajuns acasă la noi pe la patru după-masa, în Ajun, eu aşa bine l-am adormit pe copil, că m-am trezit doar a doua zi dimineaţa – nici nu mi-am dat seama când au sosit soţul cu soacra, când au aranjat pomul, habar n-am cum şi-au petrecut seara de Crăciun, că eu dormisem îmbrăcată vreo cincisprezece ore în şir. Dimineaţa m-am apucat de gătit ceva, ca să avem măcar o masă mai festivă. Şi, a doua zi de Crăciun ne-am dus la soacra mea împreună cu ea să dereticăm şi pe la ea, să spălăm vasele lăsate acolo de la bomboane, să punem preşuri curate, că altfel toată casa arăta ca după război.

În plus de asta, de fiecare dată înainte de Crăciun apăreau supărările între rudele care participau şi ele la fabricarea bomboanelor, fiecare având socoteala sa de a mai scoate un ban în plus, şi la împărţirea banilor de obicei nimeni nu era mulţumit, iar soacră-mea, ca să evite cearta, încerca să facă pe plac fiecăruia, iar la sfârşit îşi dădea seama că ea a rămas aproape fără nici un câştig.

Nici nu ştiu cum aş putea povesti în câteva rânduri toată tărăşenia aceea înaintea Crăciunului, care de fapt ţinea aproape tot anul, că doar nu puteai cumpăra din magazin staniol sau hârtie de învelit, de coloranţi sau esenţe nici vorbă. Toate cele necesare trebuiau procurate din Ungaria, de la cofetării şi magazine doar cu pile şi la suprapreţ. Zahărul şi făina economisită le adunam de pe la toate rudele şi cunoştinţele, ca să putem să ne apucăm de treabă cât se poate de devreme şi să putem scoate un ban în plus.

La început, când mai aveam timp, făceam bomboane ca lumea, după reţetă, din fondant, şi încercam să le păstrăm pentru noi sau le dădeam ciubuc pentru a ne rezolva treburile, dar când a început lumea să vină, să aducă zahărul luat la porţie, nu mai era timp să aşteptăm ore bune până se răcesc şi se întăresc potrivit bomboanele, ci făceam un sirop mai tare, mai concentrat, care cu un pic de fondant se cristaliza foarte repede, că puteam să le scoatem chiar şi fierbinţi din făină. Erau grunţuroase, scrâşneau între dinţi, mă rog, erau colorate şi aromate, proaspete se puteau mânca, dar după o săptămână deveneau ca betonul, îţi rupeai dinţii dacă încercai să muşti din ele, erau tocmai bune de a păstra pentru la anul. Dar, neexistând altă opţiune, lumea le cumpăra şi aşa. Şi fiindcă fabrica de bomboane era acasă la noi, mai exact turnarea se făcea în bucătărie iar împachetarea şi depozitarea în camere, toată casa era tot timpul răvăşită şi plină de lume.

Era o casă veche în centrul oraşului, în stil vagon, cu camerele spre stradă şi cu bucătăria în fundul curţii. De pe scări se intra direct în bucătărie, care pentru sezonul de Crăciun era despărţită în două: în faţă unde era masa cu scaunele şi dulapul pentru vase era magazinul de desfacere, iar în spate era laboratorul, cu aragazul şi cu o masă lungă cu tăvile de aragaz umplute cu făină şi o masă mai mică cu coloranţi şi cu esenţe. Despărţirea s-a făcut cu o perdea albă trasă de la un perete la celălalt, care pentru două kile de bomboane a fost considerată de către inspectorul de la Sanepid o izolare tocmai potrivită conform normelor în vigoare pentru spaţiul de lucru.

Mai puţin pentru noi. Că doar lumea venea tot timpul, de dimineaţă până seara, nici să mâncăm o farfurie de supă n-aveam cum, dar nici de turnat bomboane nu prea se putea când venea cineva, şi se punea pe târguit că acuma nu poate să aducă decât un kil de zahăr, dar i-ar trebui măcar trei kile de bomboane, că vrea să le trimită în pachet, şi zahărul o să ni-l aducă în ianuarie, când va lua porţia.. Doamne, şi să stai să-i povesteşti că nu se poate, că noi nu avem zahăr şi atunci n-avem cum să-i servim pe cei care au adus zahărul. Soacra mea fiind o fire moale, stătea şi explica în timp ce siropul fierbea pe aragaz şi dădea pe-afară, sau tocmai se închega în pâlnie că nu mai apuca să-l toarne în tava cu făină pregătită. Era acolo o babilonie toată ziua, doar noaptea ce mai puteam lucra un pic în linişte. Dar tot timpul sub presiune - că nu ne ajunge staniolul, că nu putem termina la timp, că am preluat prea mult zahăr, că nu ne ies bomboanele ca lumea, că pe cineva lăsăm fără bomboane.

Şi s-a întâmplat o dată că, atunci când soacra mea a golit pungile de zahăr una după alta în oala de 15 litri, în a şaptea sau a opta pungă a fost mălai! Vai, am sărit cu toţii să-l scoatem cumva, să nu se amestece, să salvăm măcar o parte din zahărul pus deja în oală, dar n-a fost chip, am aruncat totul (adică am pus la butoiul pentru pălincă) şi în următoarele zile am făcut bomboanele mai subţirele, să fie totuşi potrivite la număr, dar la gramaj lipsea din fiecare pungă, că trebuia să scoatem cumva pierderea. Şi când, peste vreo trei zile, a treia pungă de zahăr s-a nimerit să fie orez, deja am râs, că era floare la ureche! Am pus apa peste zahăr, l-am dizolvat şi am strecurat siropul. E drept că am mâncat orez cu lapte trei zile la rând, dar numai un kilogram de zahăr a trebuit recuperat. Dacă greşelile astea erau voite sau nu, nu puteam şti şi nici nu se putea afla cine ne-a adus mălai sau orez în loc de zahăr, când omul revenea să-şi ia bomboanele trebuia servit fiecare.

Soacra mea era atât de obosită, că doar pe capul ei se spărgeau toate astea, că de multe ori nu mai ştia ce-i cu ea. Îşi lua paltonul peste hainele de casă să fugă să mai aranjeze ceva şi se întorcea din curte, că pleca cu papucii de casă. Sau se întorcea de pe drum întrebându-mă: „Tu, Ilonka, eu unde am pornit? Unde am vrut să merg, ce am vrut să fac?“ – şi atunci încercam să ghicim împreună ce avea ea în gând.

La început nu prea m-am implicat în toată afacerea asta, în afara faptului că am ajutat şi eu la împachetarea bomboanelor. Dar, cu timpul, am învăţat toate subtilităţile şi am început să organizez un pic harababura asta. Să tăiem din timp foiţele, să le franjurăm, să tăiem staniolul şi să îl împachetăm câte o sută de bucăţi la un loc, teancurile să le aşezăm în cutii de pantofi, ca să putem ţine socoteala, să ştim câte kile de bomboane mai putem face. Să trecem în caiete separate zahărul şi făina adusă, şi să bifăm comenzile onorate, iar dacă putem servi oamenii pe loc, că doar avem bomboane făcute, să trecem în caiet separat, şi banii primiţi să-i punem acolo, că doar tot trebuia să raportăm un bilanţ la sfârşit la Cooperativă şi aşa putem minţi mai uşor, arătând doar unul dintre caiete. Şi să noteze fiecare dacă scoate bani pentru ceva din caiete, ca să putem ţine o evidenţă.

Ei, nu pot să spun că soacra mea a fost chiar încântată când eu m-am autoavansat şefă, pentru că o mai luam la rost în privinţa banilor, că doar era obiceiul ei să mai uite să noteze cui şi câţi bani a dat, sau ce a mai cumpărat şi să uite de tot, şi pe urmă chiar ea să caute unde sunt banii. Dar când eu zilnic dădeam raportul, că atâtea bomboane am făcut, atâţia bani s-au strâns, atâta mai putem face, a fost şi ea mai liniştită, mai uşurată un pic. Şi într-un fel îmi plăcea şi mie nebunia asta de dinaintea Crăciunului, cu mirosul de sirop de zahăr, cu făina vânturată, cu bomboanele prin toată casa, cu lumea care se perinda pe la noi şi majoritatea se bucurau sincer că reuşesc să facă rost de un kil de bomboane pentru pom şi atunci poate ne mai bucuram şi noi. Era ceva aparte, nu oricine putea sa facă ceea ce făceam noi.

Sursa: Alimentara

În al patrulea an, mi se pare, am reuşit să ne organizăm în aşa fel că în ziua de 23 decembrie toate comenzile erau onorate, toate înscrisurile din caiete era bifate şi am putut să ne apucăm de făcut curat, spălat, adunat toate ustensilele necesare pentru bomboane, şi să le ducem la subsol în magazie, să spălăm geamurile, perdelele, deci o curăţenie de Crăciun ca lumea, ca a doua zi să avem timp de gătit, făcut prăjituri, să avem şi noi în sfârşit un Crăciun mai liniştit.

Pe la ora opt soţul dormea deja rupt de oboseală, mai aveam doar să spăl pe jos în bucătărie şi pe urmă să plecăm şi noi acasă, când cineva a bătut la uşă şi, fără să aştepte vreun răspuns, a şi intrat un bărbat înalt, negricios, bărbos-pletos şi fără se dea bună ziua a început să cârâie-mârâie fluturând o bucată de hârtie în mână:
– Bommmbonnn. Crrrâciun. Khadrrresss.

Doamne, un surdomut. La ora asta! Cum să-i explic acestui om toată povestea cu bomboanele, cu adusul zahărului şi a făinii, dar oricum nu mai este cazul, că tocmai am terminat, eventual la anul dacă-i mai foloseşte la ceva, şi acum n-am nici timp, nici chef de povestit, deci am arătat în jur să vadă, că nu e nici o bomboană nicăieri, l-am luat de umăr şi l-am dat afară prin uşă fără să clipesc.

No, a fost prima dată când soacra mea a fost mulţumită de felul autoritar în care am rezolvat eu problema, ba chiar, nu se mai oprea din a mă lăuda şi din a-mi mulţumi.
– Vai, tu Ilonka, ce m-am speriat, vai, ce bine că ai fost aici, că dacă eram singură, poate muream de frică, nici nu ştiam ce să fac, vai, ce bine că l-ai dat afară, dar cum a intrat, oare cum am uitat poarta deschisă, hai, că mă duc să închid acum, dar vino şi tu, nu mă lăsa singură, că mi-e frică de mor.
Când am ieşit amândouă pe uşă omul ajunsese deja la poartă, dar acolo se mai zărea încă o  siluetă şi ei mai stăteau acolo, parcă aşteptând ceva. Când am vrut să cobor scările, să mă duc la poartă, soacra mea m-a reţinut de braţ.
– Stai, tu, aşteaptă să plece, nu cumva să-ţi facă ceva, cu ăştia nu se ştie niciodată.

Şi atunci, din întuneric, de lângă scări, s-a auzit deodată o voce de copil, o voce dulce şi curată, ca de îngeraş: – Tati, te-ai întâlnit cu îngeraşul? Ţi-a dat bomboane?
Vorbea ungureşte.

Soacră- mii parcă i s-au retezat picioarele, era să cadă, s-a prins de mine, şi a început să se roage de mine:
– Vai, tu Ilonka, dar ăştia au şi un copil. Ăştia-s soţ şi soţie şi au venit cu copilul, tu. Dar pe ăştia chiar că nu putem să-i lăsăm să plece aşa. Auzi? Vorbeşte, copilul vorbeşte.! Tu, asta e o minune! Ce să facem tu, ce putem face? Hai că îi dau bomboanele mele, că oricum nu le mănânc eu, nu-mi trebuie, mai bine nu pun în pom nimic, dar nu-l putem lăsa pe copil fără bomboane. Ce zici, mă laşi să i le dau, mă ajuţi? Hai, cheamă-i înapoi, zău, hai ajută-mă, fă ceva! – vorbea într-una precipitată, se ruga, mă implora.

Ei, şi eu am simţit cam la fel, nici eu nu mai vroiam să-i dau afară trântind poarta după ei, dar nici eu nu ştiam ce e de făcut, cum să comunici cu doi surdomuţi în întuneric? Dar deja şi eu aveam doi copii de la care învăţasem multe, aşa că am început să vorbesc cu copilul pe ungureşte, coborând scările.
– Hai, să-ţi dau bomboanele! Sigur că ţi-a adus îngeraşul bomboane, dar tati n-a reuşit să-mi explice ce vrea, n-am înţeles şi lui nu i le-am dat.

Copilul s-a pornit spre mine, ba chiar m-a lăsat să-l iau în braţe auzind că-i vorba despre bomboane. Părinţilor le-am repetat de câteva ori gestul de chemare cu mâna, dar ei încă stăteau acolo neclintiţi, buimăciţi, însă când au văzut că eu duc copilul înăuntru, au venit totuşi după noi şi se uitau unul la celălalt, apoi la noi, nedumeriţi. Eu îl ţineam pe băieţel în braţe şi-i spuneam povestea îngeraşului născocită pe moment:
– Stai, nici nu mai ştiu când a fost îngeraşul pe aici, că a fost de mai multe ori, dar mi-a dat un pachet de bomboane şi mi-a explicat că o să vină un băieţel cu ochi căprui şi va fi îmbrăcat într-o geacă bleumarin şi în blugi – şi descriam îmbrăcămintea copilului. să sune mai credibil – şi doar lui să i le dau, uite, aicea sunt! Am scos din dulap bomboanele păstrate pentru soacra mea şi i le-am pus în mână .

Părinţii au înţeles că totuşi au primit bomboane şi bărbatul a scos portmoneul întrebând româneşte:
– Khhât? Khhât bannn?

Ioi, cum pot să le explic unor surdomuţi că aceste bomboane nu sunt de vânzare, nu sunt pe bani, ci sunt cadou, un cadou dat din inimă, ca o ofrandă pentru minunea pe care ne-au arătat-o? Se putea vedea de departe că soacra mea era încă năucită de ce a văzut, ce-a auzit, parcă văzuse familia sfântă ajunsă în poarta ei în Ajun cerând ajutor, ea încă repeta întruna că este o minune, copilul acesta este o minune. N-ai cum să dai bani, să plăteşti, că îi strici bucuria care radia din toată fiinţa sa.
Am luat repede caietul de serviciu cu toate calculele şi însemnările noastre înăuntru şi, pe o foaie curată, am trecut întrebarea: ungureşte sau româneşte? Şi când bărbatul a ales varianta româneşte, am scris următoarele cuvinte: Nu plătiţi. Este cadou de la noi. Acceptaţi, vă rog. Pentru copil.

Între timp, soacra i-a poftit să se aşeze lângă masă, a pus repede de o cafea, a scos şi nişte pahare să-i cinstească pe musafiri, nişte biscuiţi, mere pentru copil, şi ne-am aşezat toţi şi am început să povestim. Aşa cum am putut: româneşte, ungureşte şi muteşte, scriind, gesticulând cu mâinile şi picioarele, articulând câteva cuvinte, de multe ori puneam întrebarea copilui, care o transmitea prin semne la părinţi şi ne tălmăcea răspunsul lor. Şi vai, câte am reuşit să povestim!

Ne-au povestit că sunt din zonă amândoi, deci sunt maghiari, dar au făcut şcoala specială la Cluj şi acolo au învăţat să scrie şi să citească româneşte, dar şi să vorbească, au învăţat să pronunţe câteva cuvinte să poată să se descurce, dar ei între ei vorbesc ungureşte. Adică prin semne, dar astea sunt universale. Şi tare s-au bucurat când au aflat că băiatul lor s-a născut sănătos, dar le era greu, tare greu, mai ales la început, că nu-l auzeau dacă plângea şi au stat de veghe cu schimbul zi şi noapte lângă copil, să poată vedea dacă are probleme, şi foarte greu au găsit o femeie care să-i ajute, dar, în sfârşit, au găsit una foarte de treabă, care mai stătea câteodată şi noaptea la ei, dacă era bolnav copilul, ca să se odihnească şi ei, că amândoi lucrează.
De la această femeie a învăţat copilul să vorbească şi toată lumea îl laudă cât de frumos vorbeşte, păcat că ei nu-l pot auzi. Acum, că a mai crescut, pot şi ei să comunice cu băiatul prin semne, se înţeleg perfect. Umblă la grădiniţă şi acolo învaţă multe, iar educatoarea îl laudă tot timpul cât este de deştept şi de cuminte, iar acum sunt mult mai liniştiţi, acum aşteptă celălalt copil cu optimism - da, femeia este însărcinată, dar micuţul încă nu ştie, s-au gândit să-i spună de Crăciun, vestea va fi cadoul lui, că de mult tot ar vrea să aibă un frăţior.

Sursa foto: Alimentara

Auzind astea, soacrei mele i-au dat lacrimile.
– Auzi, tu Ilonka, auzi? Nu ţi-am spus eu că pe oameni ăştia chiar că nu-i puteam lăsa să plece fără nimic? Că doar sunt o minune, este o minune adevărată că au venit la noi. Vai, ce bucurie ne-au făcut!

Cât timp noi discutam, băieţelul stătea cuminte la noi în braţe, venea la fiecare dacă îl chemam şi vorbea cu noi, vorbea aşa de frumos şi curat cum rar întâlneşti la vârsta lui. La un moment dat a desfăcut o bomboană, a gustat din ea, faţa i s-a luminat de bucurie.
– Tati, astea sunt bomboane foarte bune. Astea chiar că se pot mânca. Sigur că îngeraşul le-a adus. Gustă şi tu! – a zis întinzându-i o bucăţică tatălui său.

Între timp s-a trezit şi soţul meu şi ni s-a alăturat şi el. Marea surpriză a fost că ei se cunoşteau dinainte, de la fotbal, sau nici ei nu-şi mai aminteau de unde, iar soţul meu ştia câteva semne mute, deci discuţia s-a mai înviorat. Şi le-am povestit şi despre noi, despre copilaşii noştri, că şi noi aveam deja doi, le-am explicat treaba cu bomboanele, ca la anul să poată procura din timp şi pentru cunoştinţele lor, şi tot aşa s-a făcut târziu, copilul a început să caşte şi să-i zorească să pornească acasă. Era trecut bine de ora zece când ne-am luam rămas bun de la ei cu multe îmbrăţişări, mulţumiri reciproce şi urări de bine, aşa cum se despart prietenii foarte buni.

După plecarea lor soacra mea s-a hotărât că gata, azi nu mai lucrăm nimic, face ea mâine, să plecăm şi noi acasă să ne odihnim, soţul mă zorea să pornim, că este obosit după atâtea nopţi nedormite şi mâine merge la serviciu, dar eu: cum să plecăm? Cum să lăsăm pe mama fără bomboane? Tocmai pe ea. Şi când venim cu copiii, cu nepoţii, cum să le explicăm lor de ce a lăsat-o îngeraşul pe bunica fără bomboane? Şi dacă mai apare mâine vreun rătăcit la uşa ei căutând bomboane şi va trebui să-l lase să plece cu mâna goală, atunci i se va risipi toată bucuria de azi. Hai, mai bine să ne apucăm, că mai avem timp, şi să mai facem încă vreo cinci-şase kile de bomboane! Şi aşa am făcut. Am cărat toate ustensilele înapoi din pivniţă, ne-am apucat iar de fiert zahăr, făcut fondant, aranjat tăvile cu făină pentru turnat, împachetat, şi când am terminat totul şi am spălat şi bucătăria s-a făcut deja dimineaţă, soţul a pornit la muncă, eu acasă să pregătesc şi eu bradul, să aranjez casa, ca să putem aduce copii de la părinţii mei, că nu-i văzusem de mai bine de o săptămână, şi să putem face un Crăciun frumos şi pentru ei.

Aşadar, Crăciunul pentru mine mai înseamnă şi oboseală, o oboseală grea şi totuşi dulce, de când am devenit şi eu părinte. Şi de atunci îmi pot preţui şi mai mult părinţii, care au reuşit să ne ofere minunea Crăciunului din copilărie.

p

Mi-e dor de ei, mai ales în preajma sărbătorilor de iarnă îmi lipsesc mult. Că s-au dus cu toţii, unul după altul. Cel dintâi tata. Prea devreme şi prea repede s-a dus, ca să pot accepta, ca să mă pot împăca cu lipsa lui. Îmi lipsesc şi azi vorbele lui, sfaturile lui, care de multe ori m-au ajutat să trec prin perioadele mai grele din viaţă. Nu era om cult, dar a văzut multe şi ştia multe.
Dar mai greşea şi el.
Cel puţin în privinţa îngerilor a greşit. Căci îngerii există. Mai ales în preajma Crăciunului e imposibil să nu întâlneşti măcar unul, dacă umbli cu inima deschisă.
Sau – de ce nu – de ce n-ai putea fi chiar tu unul dintre ei?