Aveţi tot ce vă trebuie, vă descurcaţi

Scriu textul ăsta în joia în care aş fi vrut să-mi alin prietena, dar mi-a fost prea ruşine să-i scriu. Am tot deschis căsuţa de mesaj şi m-am uitat în gol la ecran. Scriu rândurile astea pentru tine şi-mi pare rău că n-am avut curajul să-ţi scriu ieri.

Scriu rândurile astea pentru mine, indiferentă la cei care-mi spun că scrisul n-are şi-o latură terapeutică. Scriu rândurile astea pentru oricine vrea să le citească. Scriu rândurile astea aşa cum pot şi nu-mi cer iertare dacă sunt stângace, neplăcute ochiului, prea pline de metafore sau neşlefuite. Nu pentru asta vreau să-mi cer iertare acum.

Aveţi tot ce vă trebuie, vă descurcaţi. Nu vă îndoiţi de puterile voastre, aveţi forţa necesară. Nu vă întrebaţi dacă faceţi bine. Ştiţi deja că aşa e. N-are rost să cereţi o a doua opinie sau ajutor străin. Totul se face în casă. Rufele îmbibate în fum, pielea arsă şi sângele se spală în grădina maicii domnului. La fel şi rănile deschise. Aşezaţi în poziţie fetală, cu picioarele trase la piept şi gândul la durerea ce va să vină, într-o cadă verde şi apă turnată direct pe răni. Deţineţi controlul şi totul se datorează priceperii şi cunoştinţelor bogate de care daţi dovadă atunci când este cu adevărat nevoie. Urletele de durere şi groază de pe fundal sunt dovada cea mai bună a competenţei voastre. Ele, mirosul rânced de moarte, carnea ce se desprinde de pe oase şi pielea pe care nimeni nu şi-o mai recunoaşte. Aţi perfecţionat un sistem care nu mai are nevoie nici măcar de prezenţa voastră, căci fiecare rotiţă este bine unsă constant pentru buna funcţionare a întregului sistem. Patronii care vomită la colţul containerului şi-şi ridică speriaţi mâinile în aer sunt etalonul după care vă ghidaţi. Dar cel mai important, nu puteţi fi doborâţi. Sunteţi de neînvins! Ştiţi mai bine decât nebunul care îngheaţă iarna cu pancarta în mâna la protest că nimeni nu vă poate doborî. Vă pot lovi puţin, dar în niciun caz dărâma. Soclul este solid, construit din dinţi care scrâşnesc a furie, palme bătătorite de neputinţă, picioare obosite de atât fugit din calea nedreptăţii, sânge clocotind şi ochi veştejiţi, secaţi de lacrimi şi incolori. Şi pentru că mereu aţi avut atâta putere, pricepere şi soclul a rămas nemişcat, aţi putut planta adânc în pământ seminţele ce au dat naştere roadelor din care acum ne înfruntăm cu toţii în lacrimi.

Noi nu avem tot ce ne trebuie, nu ne descurcăm. Ne îndoim de puterile noastre şi de faptul că am avea forţa necesară. Ne întrebăm mereu dacă facem bine şi, mai ales, de ce continuăm s-o facem. Nu mai ştim nimic şi cerem disperaţi, cu privirea pierdută, o a doua şi a treia opinie. Căutăm ajutor străin şi ne plecăm capul pe umărul oricui este dispus să ne ofere o secundă de pauză. Ne urlăm durerea şi tragem cu degetele însângerate mizeria de pe noi, care riscă să ne devină a doua piele sub atenta voastră îngrijire. Mie-mi pare rău şi aş urla asta până mi-ar pocni corzile vocale. Îmi pare rău şi îmi cer iertare. Îmi cer iertare că o mamă a rămas fără fiul ei şi acum îl vizitează doar la cimitir. Îmi cer iertare pentru că degetele artiştilor nu mai pot crea. Îmi cer iertare pentru fiecare noapte în care durerea a fost prea mare şi îngerul înaripat a trebuit să vină în vizită. Îmi cer iertare pentru fiecare os ars şi fiecare bucată de piele străină. Îmi cer iertare pentru fiecare baie făcută în condiţii mizerabile, pentru fiecare pansament lipit de pielea chinuită, pentru fiecare cusătură din care a curs sânge. Îmi cer iertare pentru fiecare gând negru din miez de noapte, pentru fiecare floare şi pumn de pământ aruncate în groapă.

Îmi cer iertare pentru că n-am avut tot ce ne trebuia... Şi-mi cer iertare pentru faptul că nici acum nu avem tot ce ne trebuie.