Întrebarea avea legătură cu Legea Inocenţei, o iniţiativă legislativă a unui fost deputat, Ninel Peia, care solicita pedeapsa cu închisoarea pentru directorii de şcoală care ar fi autorizat predarea acestei materii fără acordul semestrial, scris, al părinţilor sau al tutorilor.

Legea Inocenţei a primit aviz negativ de la Guvern şi rapoarte de respingere de la Comisia Juridică şi Comisia pentru Învăţământ, Ştiinţă, Tineret şi Sport din Camera Deputaţilor. Tacit (adică au uitat de ea într-un sertar) a trecut doar de Senat.

La ora la care citiţi aceste rânduri, stau de vorbă cu un comisar al Poliţiei Române. Împreună ne batem capul să vedem ce putem face pentru a scădea numărul agresiunilor sexuale, de la violuri la cele îndreptate împotriva minorilor, cum a fost cazul în care este cercetat un fost angajat al instituţiei căreia acum îi cer ajutorul.

O să ziceţi că e prea mult. Nu e. Nu Educaţia îi distruge inocenţa, ci dubiosul cu fesul în cap care adulmecă prin scări de bloc sau prin preajma grădiniţelor.

Dar pe lângă metodele de control şi monitorizare, există şi metode soft de prevenţie a fenomenului. Una dintre ele, cea mai importantă, este, aţi ghicit: EDUCAŢIA SEXUALĂ. Educaţie care începe încă de la grădiniţă. Da, aţi citit bine. În ţările civilizate, spre care pare că uneori tindem, alteori nu, copiilor li se spune adevărul despre sex, organe genitale, graniţe – ce e permis şi ce nu e permis – astfel încât să-şi facă o idee clară despre ce înseamnă relaţii sănătoase şi ce nu, şi, la o adică, să ştie când e cazul să tragă linie, să se opună, să spună NU.

O să ziceţi că e prea mult. Nu e. Nu Educaţia îi distruge inocenţa, ci dubiosul cu fesul în cap care adulmecă prin scări de bloc sau prin preajma grădiniţelor.

Statisticile nu ne sunt de mare folos în cazul asta. La ora actuală, parchetele din Bucureşti au pe rol 140 de dosare de agresiuni sexuale îndreptate împotriva minorilor. Situaţia în ţară e neclară. Dar adevărul este că cei mai mulţi copii abuzaţi nu spun. Pur şi simplu, nu vorbesc. De frică, de ruşine, din cauză că nu înţeleg ce li se întâmplă, pentru că agresorii provin din familie, din vecinii pe care părinţii lor îi primesc în casă, mai rar din şcoli sau din grădiniţe. În ţara „violului de la ora 5”, îmi vine greu, foarte greu să cred că în Bucureşti există doar 140 de cazuri de agresiuni sexuale îndreptate împotriva minorilor.

Educaţia sexuală ne protejează copiii şi îi face mai puţin vulnerabili. La agresori sexuali în copilărie, iar mai târziu la manipulări, la sarcini nedorite, la boli venerice, la diferite tipuri de hărţuire sexuală. Educaţia îi învaţă să vorbească mai relaxat despre problemele lor, despre corpul lor, despre nevoile lor. În nici un caz, nu-i încurajează să facă sex mai repede, aşa cum pretind unele voci din spaţiul public, dar şi din cel intim, al bucătăriei.

Dacă vrem binele copiilor noştri, poate ar fi mai bine să ne scoatem capetele din nisipul falsei pudibonderii.

E vremea să înlăturăm acest voal de ipocrizie şi ignoranţă naţională. Nu suntem nici pe departe în pragul unui dezmăţ sexual, al cărui declanşator urmează să fie, vezi doamne, predarea educaţiei sexuale în şcoli sau în grădiniţe. Dimpotrivă. Suntem, din păcate, o societate retrogradă din multe puncte de vedere, cu deputaţi cărora li se pare OK să-şi hărţuiască sexual angajatele şi să facă o lege pentru asta, o societate cu cele mai multe veceuri în curte, cu cele mai slabe servicii medicale, cu cei mai mulţi copii care pleacă flămânzi la culcare, şi lista poate continua aproape la infinit.

Dacă vrem binele copiilor noştri, poate ar fi mai bine să ne scoatem capetele din nisipul falsei pudibonderii. Poate în felul asta, copiii noştri ar şti mai bine ce au de făcut când un dubios cu fes în cap îi ademeneşte în lift cu mângâieri şi promisiuni.