Ne arată foarte limpede tensiunile din interiorul partidelor: o structură umană ceva mai mare nu poate rezista în timp dacă anihilează pe ceilalţi în folosul unei strategii strict personale. Cândva, mai devreme sau mai târziu, lucrurile nerostite, cenzurate, erup la suprafaţă. Delictul de opinie se înfruntă pe faţă cu dictatura singurei idei şi a unicului lider. Taberele se poziţionează radical: unii reclamă democraţia internă, de pildă prin consultarea bazei de partid, în vreme ce alţii confirmă caracterul definitiv al unor decizii deja luate.

 
Să fie exercitarea autorităţii apanajul cinicilor, al şmecherilor, al infractorilor, dovediţi sau nu, al celor care ştiu să dea cu pumnul în masă, care se învârt, se descurcă, al lingăilor şi carieriştilor de toate speciile, de la cei în costum la cei în sutană?
Radu Preda, teolog


Până să fie lupte pentru putere, asemenea momente reprezintă examene de caracter. Se vede, concret, cine sare în sprijinul principiilor, oricâte consecinţe negative ar avea gestul. Şi cine se acomodează cu starea de fapt, sperând ceva mai bun pentru sine. Tot acum se văd şi alunecoşii, cei care vor să împace lupul şi capra, dar fără a renunţa la varză. Experienţa este, de regulă, deprimantă, confirmând adâncimile insondabile ale mizeriei umane. Cine nu stă bine cu inima şi are naturelul prea simţitor, să se gândească de două ori dacă intră în bătălie.

Şi totuşi. Să fie exercitarea autorităţii apanajul cinicilor, al şmecherilor, al infractorilor, dovediţi sau nu, al celor care ştiu să dea cu pumnul în masă, care se învârt, se descurcă, al lingăilor şi carieriştilor de toate speciile, de la cei în costum la cei în sutană? Dincolo de caracterul aparent naiv al unor astfel de interogaţii, nu putem ceda „realismului“. Măcar şi pentru că ceea ce se petrece anapoda, în partide sau mediile academice, în comunitatea de credinţă şi în alte locuri, nu este firesc. Cumva trebuie să denunţăm acest pact prin care normalitatea a fost transformată în excepţie. Iarăşi, cu aceeaşi sinceritate, ce facem?

Ne împăcăm cu situaţia? Dăm neputincioşi din umeri? Ne exprimăm solidaritatea în particular şi tăcem în public? Ne mulţumim să supravieţuim? Sau pur şi simplu, dacă nu suntem prea bătrâni, plecăm? Măcar neregulile din alte ţări nu ne mai privesc atât de mult, nu ne mai afectează interior. Pe scurt, sunt autocenzura la faţa locului şi demisia geografică singurele alternative?

Nu am un răspuns univoc. Am însă convingerea că rolurile trebuie să se schimbe. Incontinenţii din prima linie să intre pentru o vreme în muţenie terapeutică. Simetric, cei care au fost împiedicaţi să se exprime şi să se afirme, să fie lăsaţi să lucreze pentru binele comun. Noul apel către lichelele vorbăreţe nu va fi auzit de către acestea? Foarte probabil. Dar poate că acum îl vor auzi, în sfârşit, ceilalţi. Care nu se vor mai autocenzura. În etica matematică, nu mulţimea neaveniţilor produce răul, ci numărul redus al celor care se opun lor.