Autismul nostru cel de toate zilele

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

E un truism constatarea că insultele şi înjurăturile sunt şi ele un barometru al creativităţii unui popor. Noi stăm destul de bine, limba română colcăie de înjurături din care nu lipsesc simţul metaforei şi poate chiar un soi de rafinament cultural. Se înjură masiv, colorat, cu patimă, cu ethos, pathos şi logos.

E păcat, deci, că în spaţiul comunicării publice care în mod ideal ar trebui să fie unul al civilităţii şi decenţei, până şi insultele sunt inadecvate, imorale, ofensează categorii de oameni, vulnerabilizează grupuri fragile şi nereprezentate. Dacă tot vrei să insulţi pentru că aşa crezi tu de cuviinţă şi aşa îţi dictează conştiinţa şi instinctul politic, fă-o cu tact şi inteligenţă, cu umor şi glanţ. Spaţiul insultelor este virtual infinit, deci poţi să te mişti în voie şi ai resurse inepuizabile. Repet: dacă simţi că nu poţi respira politic fără să insulţi. Ideal ar fi să nu.

„Handicapatule“, „ţigancă împuţită“ şi, mai nou, „autişti“ sunt cuvintele prin care, de-a lungul timpului,  oameni politici şi-au exersat talentul combativ. Sunt doar câteva exemple dintr-un şir lung de insulte care au ofensat grupuri vulnerabile şi pentru care s-au cerut scuze aproximative, într-un mod nătâng sau chiar deloc. Există o inteligenţă şi în gestul de a retracta public, de a cere scuze total, precis, fără ambiguităţi. E limpede că e impardonabil să alegi un termen ca „autişti“ pe care îl explici prin: „Aceşti oameni cred ca sunt autişti şi nu văd si nu aud ceea ce este vizibil pentru toţi cei de bună credinţă“, aşa cum a făcut-o doamna prim-ministru Vasilica Viorica Dăncilă. Nu pot să găsesc nicio explicaţie în afară de o deprindere greşită pe care nu i-aş imputa-o doar ei: insuportabila uşurătate cu care folosim cuvintele fără să ne gândim la ce ecouri ar putea avea acestea. Diferenţa e că nu toţi transmitem mesaje publice. Şi că unii dintre noi, după ce am comis o greşeală de acest tip, înţelegem că scuzele se cer  cu civilitate şi rezonabilitate. Sigur că ideal, într-o ţară cu o cultură politică consistentă,  din discursul public ar lipsi astfel de gafe din simplul motiv că nimeni nu ar concepe să stigmatizeze persoane sau grupuri vulnerabile. Şi, evident, ar dispărea şi precaritatea dialogului, inflamarea din orice, lipsa solidarităţii. Doar că aici mai avem de lucrat.

Între timp, doamna prim-ministru Vasilica Viorica Dăncilă şi-a cerut scuze pentru formularea nefericită, iar Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, aşa cum era firesc, s-a autosesizat. Rămân, însă, tarele unui discurs public neasanat de stigmatizări şi de mostre de discriminare. Rămân, însă, şi cei „9000 de copii cu tulburări de spectru autist din România încadraţi în grad de handicap“ (din scrisoarea deschisă a Asociaţiei Părinţilor Copiilor cu Autism). Şi părinţii, colegii, educatorii, profesorii, oamenii din proximitatea acestora pentru care scuzele pentru o formulă „nefericită“ nu valorează nimic. Şi cărora o frază bombastică precum „voi folosi toate pârghiile legale pentru a pune în practică, în cel mai scurt timp, măsuri active destinate rezolvării dificultăţilor pe care le întâmpină semenii noştri“ repetată ani la rând le aduce, nu-i aşa, suficientă consolare.

Şi pentru că vorbim atât de des despre empatie, cuvântul-fetiş în discursul public, poate că ar fi bine să ca până la semnarea Marii Declaraţii a Drepturilor Maşinilor, să numărăm câte platforme pentru persoane cu dizabilităţi, rampe mobile şi ascensoare speciale găsim în oraşele din România. Pentru că, în mod paradoxal, empatia în asta se măsoară: în facilitarea accesului. Şi dacă tot avem ca reper Bruxelles-ul, poate împrumutăm şi „nişte bune practici“ de la administraţia acestuia şi învăţăm cum arată un oraş care îşi tratează cetăţenii în mod egal şi în care nu e nimic exotic în a comanda un taxi cu spaţiu special pentru scaun cu rotile.

Ca scurtă notă personală, strict subiectivă: din interacţiunile mele cu copii diagnosticaţi cu autism, aş putea să consider să insulta doamnei prim-ministru poate fi chiar un compliment uriaş. Inteligenţa şi creativitatea unui copil autist pot fi de-a dreptul intimidante, iar asta, se pare, e limita noastră intelectuală şi morală.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite