Aurul, pietrarii şi ardelenii, un muzeu viu în Apuseni

Un căutător de aur, câţiva văra ri şi un confecţioner de pietre de moară din comuna hunedoreană Buceş atrag turiştii străini pasionaţi de poveşti româneşti de odinioară. "No',


Un căutător de aur, câţiva văra ri şi un confecţioner de pietre de moară din comuna hunedoreană Buceş atrag turiştii străini pasionaţi de poveşti româneşti de odinioară.

"No', ce dracu` mai vreţi şi voi, mă? Că atâţia aţi venit pe capul meu, om la 72 de ani, că am să vă ţâp într-o zi pă toţi afară, încă de la poartă", ne zice printre dinţi moş Cătălina, utimul căutător de aur din comuna hunedoreană Buceş.

Mă aşteptam ca nenea ăsta să strângă aşa, la vreo 500 de grame de aur pe an, dar moş Cătălina are o pensie de râs, are reumatism şi abia dacă strânge 50 de grame de aur pe an. Ori e nebun, mă gândesc eu, om bătrân să piardă vremea prin cotloane după aur, ori are ceva la cap.

"O fac din pasiune şi pentru nebuni ca mata care bat drumul pân-aici ca să vadă un grăunte de aur", răspunde moşul. Noroc că nebuni sunt şi americanii, englezii sau francezii care cheltuie o căruţă de euroi ca să caute nimic prin râuri cu moş Cătălina sau să-şi plimbe maşinile de teren pe fostul drum al varului din sat.

Comuna Buceş are un potenţial turistic extraordinar, încă neexploatat. Peisaje de vis, poziţionare la drum naţional şi atracţii turistice dintre cele mai interesante. Păi, unde mai găseşti un căutător de aur autentic, vărari care sting piatra albă în vărarniţe rustice de pe vremea lui Iancu de Hunedoara, ţesătorese, olari sau fabricanţi de pietre de moară? Navigând pe internet în căutarea viitoarei destinaţii pentru articolul nostru, am dat peste cel mai tare site de comună pe care l-am văzut până acum: "buces.ro".

Organizat, bine scris, aerisit cu informaţii complete, cu fotografii, ce mai, tot ce îi trebuie unui site adevărat. Aşa s-a făcut că am plecat la Buceş ca să vedem minunea cu ochii noştri. Doar că site-ul e ceva mai interesant decât realitatea.

Nu mult după ce intri în sat, dai de primărie. Edilul-şef al comunei era plecat cu treburi, fireşte, pe teren. Aşa că pe noi ne-a lăsat pe mâna unui referent cultural foarte priceput, respectiv doamna Ileana Leah. "Hai că mergem şi la moş Cătălina, aurarul, numa' să mâncăm o ţâră", propune doamna referent. Aşa am descoperit prima problemă majoră a comunei: niciun loc curat, primitor şi călduros în care să mănânci.

O crâşmă ordinară, plină de fum şi de localnici aghesmuiţi era locul în care urma să luăm prânzul, drept pentru care am preferat să mai răbdăm. Unde-or mânca străinii când vin pe aceste meleaguri? "Păi, merg acasă la familiile care iau în gazdă şi mâncă acolo, zice Ileana Leah, iar aici am notat a doua problemă. Din cele 15-20 de familii care primesc turişti în gazdă, nu este niciuna autorizată să facă acest lucru.

"Dacă s-ar transforma în pensiuni agroturistice, ar aduce foarte mulţi bani la buget. Există proiecte...", bla, bla, bla spune doamna Leah infestată deja de limbajul de lemn specific autorităţilor locale. Realitatea este că o asemenea comună, care atrage aproape 1.000 de turişti pe an, nu are nicio pensiune atestată şi niciun restaurant cu specific românesc.

Una din două case din Buceş avea mină de aur privată

Ioan Cătălina a lucrat în minele de aur din Apuseni o viaţă-ntreagă. Aşa a căpătat şi reumatismul, şi silicoza, şi prostata. La mină. Pare slăbit, dar e pontos, plin de viaţă şi cu ochii senini. Părinţii şi bunicii lui au căutat, de asemenea, aur. Bunicul însă avea mina lui. Muncea pentru el. Şi se găsea aur suficient cât să-ţi rotunjeşti veniturile, pentru că moş Cătălina spune că, niciodată, nimeni nu atrăit numai din aur. "În general, domeniul minier nu a fost vreodată profitabil, decât în cazul exploatărilor în masă cu mână de lucru formată din puşcăriaşi, soldaţi sau sclavi", spune aurarul.

Am ajuns acasă la localnic şi am vrut să îi vedem atelierul unde îşi pierde timpul. Nimic spectaculos la prima vedere însă pentru el acele unelte au o semnificaţie aparte. O troacă mare de lemn care separă apa de aluviuni, iar mai apoi o troacă mai mică numită şaidroc. Cele două unelte sunt folosite pentru alegerea concentratului din pământ sau râuri, însă sculele cele mai importante sunt cele din "uzina de producţie" cum îi zice moş Cătălina.

O maşinărie, ca o moară, în care toarnă pământul amestecat cu aur pentru a fi separat. La o tonă de concentrat, abia dacă a scos 40 de grame de aur. Nu este o meserie profitabilă, însă de moş Cătălina au auzit foarte mulţi străini care au venit la Buceş. S-au cazat la localnici, au mâncat produse tradiţionale şi au plecat cu zilele pe albiile râurilor după pepite cu aurarul nostru. Moş Cătălina a concesionat toate râurile din împrejurimi pentru a-şi putea desfăşura activitatea.

Taxele pe care le plăteşte la stat ajung la 2.000 de lei pe an. Uneori nu scoate atâta aur cât să îşi acopere cheltuielile, însă alteori e profitabil. Atunci când au venit comuniştii la putere căutătorii de aur au fost foarte asupriţi. "Pe cine îl găsea cu un grăunte de aur ascuns pe undeva îl bătea de îl snopea, ca apoi să îl arunce în puşcărie, povesteşte Cătălina. Foştii căutători de aur din Buceş nici nu mai vor să îşi aducă aminte de acele vremuri. Lui moş Cătălina îi tot spun că o să îl lege odată cineva. "Iaca, eu am concesionat râurile din 1999 şi văd că nu m-a mai legat nimeni", spune râzând aurarul.

O casă modestă, dar bine îngrijită, cu două-trei maşini în curte, ce-i drept, numai una funcţională, dar deh', aşa-i la ţară; dacă nu ai o troacă de maşină pe butuci în care să stea bostanii sau găinile, nu eşti om gospodar. Casa este a ultimului cioplitor în piatră de granit, un moţ zdravăn, dar muncit mult de tot. Poate prea mult. Bucuros de oaspeţi, ne arată dalta şi ciocanul cu care şi-a câştigat o viaţă întreagă banii.

Cioplitorul de pietre de moară, o altă minune a Buceşului

"Ciopleam o piatră de moară cam la patru zile şi o vindeam cu 1.500 de lei. Asta când salariul la mină era de 6.000 de lei. Până pe la Revoluţie am făcut pietre de moară, dar de-atunci gata", povesteşte Ioan Miha, pietrarul. S-a lăsat de meserie pentru că nimeni nu mai cerea aşa ceva. "Făina de grâu şi de porumb măcinate cu pietre de moară au cea mai bună calitate. Nu îşi pierd din calitate, iar tărâţa care rămâne este foarte bună", povesteşte pietrarul.

Unchiul său a făcut acelaşi lucru, iar tatăl său, de asemenea. Astăzi are o pensie de urma atelierului de cioplit pietre de moară de numai 250 de lei. Se descurcă cu animalele, pământul pe care îl are, însă nu are niciun copil care să îl ajute. Are 65 de ani, dar arată mai bătrân. E conştient de asta şi ne spune să o pozăm pe soţia lui, că e mai frumoasă. Viorica Miha, soţia pietrarului, e o artistă în ale ţesutului. Are o cameră plină numai cu lucruri făcute la război, în zilele geroase de iarnă.

La fel ca ea sunt majoritatea femeilor din Buceş. Din păcate însă, nimeni nu vinde aceste produse, aşa cum se întâmplă în Maramureş, de pildă. Referentul cultural, cel care a făcut site-ul, poate şi două-trei autorităţi chiar se ocupă de promovarea acestei comune, însă mai sunt foarte multe de făcut. Drumul varului - cel pe care vechii vărari coborau pietrele albe din munte pentru a le vinde -, de pildă, care trece prin zone cu adevărat mirifice este un proiect pus la punct de o fundaţie.

Când acest proiect va fi materializat, dimpreună cu promovarea lui moş Cătălina, Ion Miha, ţesătoreselor din comună şi celor care fac oale imense de ceramică arse în cuptor, Buceş va deveni un centru turistic prosper. Acum, este un muzeu în aer liber, un muzeu viu, extrem de interesant, dar prea puţin călcat de turişti. Vin străini la vânătoare ilegală, la căutat aur - în speranţa că şi găsesc suficient cât să se îmbogăţească -, dar vin şi turişti care citesc pe internet de aceste poveşti şi bat drumul până aici ca să vadă cu ochii lor minunea.

COMUNA BUCEȘ ÎN CIFRE

Cele 2.800 de familii de pe raza comunei Buceş trăiesc din creşterea animalelor, exploatarea lemnului şi serviciilor la patronii din cel mai apropiat oraş, Brad. Localnicii au păstrat tradiţiile practicării unor meşteşuguri din ce în ce mai rare, cum ar fi olăritul, exploatarea şi prelucrarea varului sau ţesutul la război. Din aceste meşteşuguri nu mai câştigă bani, însă atrag turişti pe care îi cazează în gospodăriile proprii.

Taxele pe care le plăteşte căutătorul de aur la stat se ridică la 2.000 de lei anual. Sculele pe care le are sunt confecţionate de el, iar "moara de aur" , o maşinărie care separă nămolul de concentratul de aur, este cea mai costisitoare, pentru că merge pe curent electric.

Moş Cătălina adună în cei mai buni ani 50 de grame. Aceasta este cantitatea declarată, însă recunoaşte că dacă ar avea timp mai mult şi putere să muncească ar ajunge la 100 de grame anual. Meşterul Cătălina este deja solicitat de grupuri de turişti străini care doresc să trăiască aventura căutării aurului. Aurarul le asigură uneltele necesare şi produse tradiţionale, iar străinii devin pentru câteva zile adevăraţi căutători de aur.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos: