Aurelia Marinescu, autoarea cărţii „Codul bunelor maniere“: „Am învăţat bunele maniere de la o contesă“

Aurelia Marinescu, autoarea cărţii „Codul bunelor maniere“: „Am învăţat bunele maniere de la o contesă“

Aurelia Marinescu. FOTO: Arhivă personală

Fiică de „năpârcă de burghez“, educată de o contesă, Aurelia Marinescu a hotărât să scrie cartea „celor 22 de milioane de români“ după ce a predat limba română mai bine de un sfert de secol la Colegiul Naţional „Dimitrie Cantemir“ şi s-a confruntat cu problema copiilor „crescuţi cu cheia de gât“, care, în opinia autoarei, nu ştiau regulile elementare de comportament în societate.

Aurelia Marinescu vorbeşte despre maniere şi bun-simţ ca şi când ar fi singura noastră salvare. Şi pentru autoarea cărţii „Codul Bunelor Maniere“ nu există alt remediu pentru „degringolada societăţii în care trăim“. Consideră că nivelul de educaţie al părinţilor îi influenţează într-o măsură covârşitoare pe copii, astfel că educaţia celor mici trebuie să înceapă cu educarea părinţilor lor şi că prăpastia dintre oamenii civilizaţi şi cei necivilizaţi este, de cele mai multe ori, de netrecut.

Manualul de bună purtare „Codul bunelor maniere“ a fost publicat pentru prima dată în 1995, iar, în 1999, Aurelia Marinescu a scos, cu ajutorul Editurii Humanitas, o a doua ediţie. Cartea s-a bucurat de un imens succes. La cei aproape 80 de ani, Aurelia Marinescu speră doar ca toţi românii să adopte regulile celor „şapte ani de-acasă“, repetând cu o tinerească încăpăţânare că politeţea nu a făcut niciodată nimănui niciun rău.

„Adevărul“: Cum v-aţi gândit să scrieţi „Codul bunelor maniere“?

Aurelia Marinescu: Am fost profesoară 25 de ani la Liceul „Dimitrie Cantemir“ şi în tot timpul ăsta am avut şi clase de dirigenţie, astfel că m-am confruntat cu problemele pe care le întâmpinau copiii ai căror părinţi lucrau toată ziua. Crescuţi cu cheia la gât şi neavând pe cineva care să îi îndrume, copiii ăştia nu ştiau regulile elementare. M-am îngrozit când am realizat că vor creşte şi vor avea la rândul lor copii şi nu vor şti ce să-i înveţe. Am înţeles atunci că bunele maniere – ca şi Codul penal, ca şi Codul civil – sunt un ansamblu de reguli inventate de oameni pentru a face viaţa suportabilă. De multe ori, mi se plâng mamele că cei mici refuză să respecte regulile de bună purtare pentru că ar râde colegii lor de ei.

Cum v-aţi însuşit bunele maniere când eraţi copil?

Sora bunicii mele era contesă şi pentru că nu avea copii m-a luat să stau cu ea în Basarabia, când aveam şase ani. Tatăl meu murise cu doi ani înainte, mama lucra, aşa că eu am mers la această mătuşă care era căsătorită cu un conte polonez. De altfel, după căsătoria cu el a devenit contesă. Parcă o văd şi acum: era înaltă, subţire, cu o bluză cu jabou prinsă cu o broşă mare şi o fustă lungă cu crinolină. Era frumoasă ca o prinţesă rusoaică. Ei, şi această mătuşă m-a învăţat cum să mă comport în societate, cum să mănânc ca o doamnă, cum să merg. Avea o linie de lemn şi de câte ori nu executam cu precizie mişcările mă lovea cu ea peste mâini. Nu acceptam întotdeauna regulile. Să ştiţi că teribilismul vârstei este specific oricărei generaţii.

Cum era „pe vremea dumneavoastră“?

După război (al Doilea Război Mondial - n.r.) a fost foarte greu. Tatăl meu era ziarist şi a murit când eu aveam patru ani, iar mama a trebuit să mă întreţină dintr-un salariu de profesoară. Dar amândoi m-au învăţat că nu bunurile materiale contează şi că nu ele îţi asigură liniştea şi respectul celorlalţi. Nu aveam foarte multe haine şi sigur că nu aveam prea mulţi bani să merg la cinema sau în alte locuri, dar eram întotdeauna îngrijită şi mă simţeam bine. Spre deosebire de generaţiile de astăzi, noi eram obligaţi să facem o facultate, nu am fi avut altă posibilitate de a ne dovedi potenţialul. Acum, banii se pot câştiga şi altfel. Atunci însă, fără diploma de facultate aveai în faţă doar perspectiva unei vieţi de simplu muncitor.

Cum a fost perioada studenţiei?

Am terminat cu chiu, cu vai facultatea. Spun cu chiu, cu vai, pentru că în momentul în cei de la Securitate şi-au dat seama că sunt fiică de intelectuali m-au exmatriculat, acuzându-mă că sunt „fiică de năpârcă de burghez“. Sâmbătă a apărut afişul care anunţa exmatricularea mea şi luni a trebuit să merg la Facultatea de Drept şi să justific de ce, sau dacă eram fiică de burghez, şi am trecut prin nişte momente îngrozitoare. Atunci mi-am dat seama cu mintea mea de copil că există ambiguitatea termenului „ziarist“: tot aşa sunt denumiţi şi redactorii de la ziare, dar şi cei care vând ziare pe stradă. Ştiam că problema era profesia şi activitatea tatălui meu, aşa că am mizat pe această ambiguitate a termenului şi în declaraţie am scris: „Tatăl meu vindea ziare pe stradă. Era ziarist“. Atunci ofiţerul de Securitate m-a oprit şi mi-a dat o hârtie care îmi dădea dreptul să mă reînmatriculez, pentru că a hotărât pe loc că nu eram burgheză, ci fiică de proletar. Vă daţi seama cât au fost de naivi, ca să nu zic proşti, că nu au înţeles că o profesoară nu ar fi putut să fie căsătorită cu un vânzător de ziare pe stradă?

O căsătorie între doi oameni atât de diferiţi nu e posibilă?

Ştiţi, problema asta e o preocupare constantă pentru mine: care sunt şansele ca doi oameni din medii diferite să ajungă să se înţeleagă în cadrul unei căsătorii. Pe de-o parte, băiatul spune „ghivetă“ şi „crenveşti“, iar fata vizitează muzee şi merge la concerte de muzică simfonică la Ateneu. Mă întreb dacă cei doi s-ar putea înţelege. Cel mai probabil, dacă băiatul o admiră pe soţia lui şi nu se enervează de fiecare dată când ea vrea să meargă la un concert simfonic care lui i se pare o scârţâială fără versuri, au şansa de a rămâne împreună. Însă, întrebarea adevărată e: ce se întâmplă cu copiii acestor cupluri. Ce modele de comportament vor adopta cei mici? În ce spirit vor fi ei educaţi? Ştiţi, un psiholog celebru a spus cu mult umor că „educaţia unui copil trebuie să înceapă cu 25 de ani înainte de a se naşte“. Cei mici sunt tentaţi să imite şi dacă tatăl sau mama înjură sau vorbesc urât, tot aşa vor face şi ei, şi deci există toate şansele ca astfel de cupluri să aibă copii prost crescuţi.

Care sunt cele mai importante reguli ale bunelor maniere?

Vedeţi voi, regulile se mai schimbă de la o perioadă la alta. Spre exemplu, pe vremea lui Brâncoveanu se dădea zestre un pocal şi din el bea întreaga familie. Şi la curtea lui Ştefan cel Mare era aceeaşi regulă: circula un singur pocal în jurul mesei şi toţi musafirii beau pe rând. Ei, imaginaţi-vă că azi ar exista un singur pahar la un dineu. Multe reguli s-au schimbat în timp. 

Însă, există două legi ale bunelor maniere care au rămas constante: să nu îl inoportunezi pe celălalt şi să nu te faci de râs. Cu toate acestea, o gazdă îşi poate ajuta musafirul neştiutor să nu se simtă penibil. Spre exemplu, odată, Carol al II-lea a invitat la Castelul Peleş parlamentari din toată ţara. La masă a fost servit un fel de mâncare ce trebuia mâncat cu mâna şi alături se afla o apă cu petale trandafiri pentru curăţarea degetelor. Unul dintre deputaţi a băut apa, crezând că e compot. Şi atunci regele, ca să nu îl facă de râs pe demnitar, a ridicat şi el castronul şi a băut apa. Cu toţii i-au imitat gesturile. Iată că există metode prin care o gazdă poate da dovadă de eleganţă faţă de musafirii săi mai neştiutori. 

În România, comunismul a amestecat de multe ori regulile bune cu cele rele. Cei mai mulţi oameni de la ţară au fost aduşi să locuiască în oraşe, iar ei şi-au păstrat obiceiurile. Astfel că sunt obişnuiţi să strângă resturile menajere în spatele blocului aşa cum se întâmpla la ţară ca acestea să îngraşe pământul sau să se descalţe la intrarea în casă, pentru că pantofii sunt murdari din curte. Îmi povestea o prietenă că a fost la o petrecere unde toată lumea era frumos îmbrăcată – doamnele cu rochii elegante, domnii cu papion – şi erau toţi desculţi. Îi descălţase gazda pentru că la ţară există galoşi pentru noroiul din curte şi a rămas cu acest obicei de a se descălţa chiar stând într-o casă de bloc. De asemenea, în timpul comunismului au fost abolite nişte reguli elementare de bun simţ, cum ar fi faptul că doamnele sunt întotdeauna primele servite la masă. În comunism era inadmisibil ca o doamnă să fie servită la masă înaintea secretarului de partid, deşi oriunde în lumea asta mare o doamnă este majoritară dacă se află într-un grup de domni. De asemenea, înainte de 1989, să ţii şapca sau căciula pe cap în timpul unei conversaţii era considerat un lucru la fel de firesc.

Care sunt cele mai grave erori de bună purtare?

Eu am ţinut un curs de comportare civilizată studenţilor de la Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice de la Universitatea din Bucureşti. În cadrul cursului, dezbăteam tot felul de teme de actualitate care să le ofere posibilitatea să înveţe cum să se comporte în tot felul de situaţii. Şi una dintre ele a fost „Cum trebuie să arăt şi cum trebuie să mă comport la un interviu de angajare?“. Le-am dat un set de reguli care trebuie respectate: printre ele faptul că părul trebuie să fi fost spălat şi aranajat cu o zi înainte. Când i-am pus pe fiecare să iasă în faţa clasei şi să susţină un pretins interviu de angajare, deja îşi dădeau singuri seama că sunt nepieptănaţi sau îmbrăcaţi inadecvat. Le-am explicat că ştiu cazuri de fete care nu au primit locuri de muncă pentru că au mers la interviu îmbrăcate cu fuste prea scurte. E ridicol să îţi vadă viitorul tău angajator lenjeria intimă. La fel de nepoliticos este ca o domnişoară să se aşeze în taxi lângă şofer. La fel cum o doamnă nu s-ar fi aşezat niciodată pe capră lângă vizitiu atunci când se circula cu trăsura, tot aşa nu e politicos pentru aceasta să stea în maşină pe scaunul din dreapta, aproape în braţele şoferului. 

O problemă este şi folosirea sintagmei „a servi masa“ şi cred că am pierdut bătălia de a dezvăţa oamenii să folosescă această expresie. Tot timpul aud „Am servit masa“. E ridicol. Cui i-ai servit masa? „A mânca“ şi „a bea“ parcă sunt cuvinte obscene, într-atât se fereşte toată lumea se le folosească. Îmi aduc aminte de o scenă la Editura Humanitas, o doamnă redactor i-a spus domnului Liiceanu: „Serviţi, vă rog, nişte fursecuri!“ şi dumnealui a luat un prosop, şi l-a pus pe mână şi a spus: „Cu plăcere. Dar cui să le servesc?“.

Taximetriştii şi operatorii telefonici, cei mai nepoliticoşi


Puteţi numi o categorie de români care sunt mai puţin politicoşi?


Mă deranjează când sun la un operator telefonic şi sunt întâmpinată mai întâi de un robot care mi se adresează fără pronumele de politeţe: „Salut! Bine ai venit la Romtelecom!“ şi mă întreb mereu de unde mă ştiu oamenii ăştia, că eu şi doamnei care îmi vine pătrunjel în piaţă tot cu „dumneavoastră“ mă adresez. Faptul că în limba engleză nu există pluralul politeţii nu scuză bădărănia noastră.

Se vor alinia românii regulilor bunei purtări?

Eu am renunţat să mă mai lupt pentru că totul se face cu foarte mare răbdare şi în foarte mult timp. Copiii de astăzi nu au aceeaşi coerenţă în exprimare, pentru că nu citesc suficient, iar eu înţeleg că buna creştere merge mână în mână cu educaţia, cultura şi cărţile. Nici Havel (Vaclav Havel, ultimul preşedinte al Cehoslovaciei şi preşedintelele Republicii Cehe timp de 10 ani – n.r.) însuşi dacă ar veni tot nu ar reuşi să facă ceva. 

Românii nu se duc la timp la serviciu, sunt foarte materialişti, nu se ţin de promisiuni, nu sunt punctuali. Ştiţi, singura mea speranţă este în generaţiile foarte tinere. Zilele trecute aveam o punguţă mică în care strânsesem nişte lucruri de aruncat şi am lăsat-o pe un coş de gunoi, în loc să o arunc direct. Mi-au făcut observaţie doi copii mici, niciunul dintre ei nu avea mai mult de 10 ani: „Doamnă, de ce aruncaţi gunoiul pe jos, cine vine să îl strângă?“. Nădejdea mea e că aceste generaţii viitoare vor fi interesate de aceste bune maniere, care nu au făcut niciodată nimănui niciun rău, ci au chiar menirea de a ne face viaţa în societate suportabilă. Pentru ei pregătesc următoarea carte care e o serie de povestiri pentru copii, în care aceştia sunt familiarizaţi cu bunele maniere prin prisma unei căţeluşe lăsată de stăpânii ei pentru o săptămână la Familia Prostcrescutu. Cum Mircea Cărtărescu mi-a fost elev, aş vrea să mă consult şi cu el în legătură cu această carte – pentru că eu nu sunt scriitor, iar el îmi poate oferi o viziune de expert. Cartea este încă în lucru, dar sper că va ajuta copiii să înţeleagă cât de importante sunt normele de bună
purtare.

Carte de vizită

Aurelia Marinescu s-a născut la 21 februarie 1934 în Bucureşti. Este licenţiată a Facultăţii de Limbă şi Literatură Română şi a fost 25 de ani profesoară de limba română la Colegiul Naţional „Dimitrie Cantemir“ din Bucureşti. În 1995 a publicat, la Editura Humanitas, prima ediţie a „Codului bunelor maniere astăzi“.

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: