Au tot refuzat salarii nedemne până au ajuns la casa de nebuni...

Săptămâna asta am primit nişte mesaje bizare de la un om pe care îl ştiu de mai mult de 20 de ani. Am înţeles imediat că şi el a trecut pragul fără întoarcere al nebuniei, ca mulţi alţii pe care i-am cunoscut de atâta amar de vreme de când fac recrutări. Ştiam că vor veni aceste mesaje într-o zi de la el.

Chiar dacă nu sunt doctor, am început să văd şi să desluşesc semnele timpurii ale decăderii spre patologic, chiar dacă încă nu pot prezice şi ziua în care va face pasul dincolo.

A fost director la o firmă. Nici cea mai mare, nici cea mai cunoscută, însă cu leafă mare, maşină scumpă de serviciu, secretare foarte bine plătite şi mai multe decât era nevoie (lucrau în două schimburi), birou în care putea să-şi pună şi masă de tenis dacă ar fi vrut.

Într-o zi, demult, să tot fie zece ani de atunci, s-a luat la sfadă cu mai marii lui, mai tare decât de obicei, şi şi-a dat demisia într-un puseu de orgoliu.

Vreun an de zile nu şi-a căutat de lucru. S-a plimbat, s-a odihnit, a citit, l-am văzut chiar şi pe la Ateneu într-o seară. L-au căutat nişte firme de recrutare, dar nu s-a legat nimic. Nici nu s-a dus să vadă despre ce e vorba, de fapt, nu i-au mirosit lui bine ofertele şi a preferat să le aştepte pe cele adevărate. Cum ceva ciudat începuse să se întâmple cu firmele de recrutare, după părerea lui, când a văzut că nu mai vin, a început el să-şi întindă antenele, aşa, de test. A primit ceva asemănător cu ce avusese înainte, şi cu acelaşi salariu, dar nu a vrut pentru că pasul următor trebuia să fie o evoluţie în carieră, nu un pas lateral, evident!

Apoi a primit nişte oferte de job ceva mai mici decât avusese înainte. Le-a refuzat, evident! Dar nu aşa, mulţumesc pentru ofertă, domnule, dar..., ci la modul ostentativ, teatral, cu dezgust, ca să îl facă pe nemernicul care l-a insultat în acest fel să se simtă prost. Apoi alte oferte, dar încă şi mai mici. Surpriza s-a transformat în derută. A început să mă sune şi să-mi scrie, cred că nu trecea săptămână fără să primesc ceva de la el. Şi am recunoscut imediat scenariul, ştiam că a intrat deja în cercul vicios din care nimeni nu mai are scăpare…

Nu a mai lucrat de atunci, nu ştiu din ce trăieşte. Ştiu că nu mai are casă, nici familie, stă cu tatăl lui foarte bătrân, undeva, lângă Bucureşti. Mama lui a murit demult.

Ieri m-a sunat să mă roage să-i împrumut 200 de lei. Mă mai sunase şi alte dăţi, îmi ceruse sume mult mai mari. Nu i-am dat până acum, însă ieri i-am trimis. Nu lui, ci am plătit la un magazin de unde voia să-şi ia ceva şi nu avea cu ce. Am plătit din contul firmei, poate mă iau la întrebări cei de la ANAF... Mi-am liniştit conştiinţa spunându-mi că e o cheltuială profesională, totuşi, legată de meseria mea şi de riscurile ei.

Sunt mulţi ca el, nu vreţi să ştiţi cât de mulţi sunt. Cei mai mulţi sunt bărbaţi. Sau poate că femeile vin mai rar să vorbească cu mine despre asta, nu ştiu ce să zic. Unii au ajuns la stat, pe joburi mărunte, după ce au fost vedete prin multinaţionale, câţiva chiar în străinătate. Un bancher s-a mutat în Basarabia, are o mică fermă acolo, se pare că munceşte singur la ea, că nevasta nu s-a dus. Nu suporta ideea să mai fie văzut în Bucureşti, şi nici măcar în România, se pare, după ce fusese cine fusese. Altul, tot din servicii financiare, e administrator pe la nişte blocuri şi are grijă de casele unor interlopi. Vreo două femei s-au sinucis, iar unul a comis o crimă (l-a omorât pe taică-su) după care s-a spânzurat şi el.

Când au luat-o primii razna, sau când s-au sinucis, m-am gândit să-i şterg din banca de date. Însă apoi m-am răzgândit, sunt încă acolo, cu o scurtă notiţă despre ce am aflat despre ei. Nu ştiu de ce păstrez încă informaţiile acelea…

Da, sigur, e bine şi sună frumos să fii mândru, demn, să nu te laşi călcat în picioare, să-ţi aperi onoarea şi, mai ales, să-ţi aperi dreptul la un salariu decent, de multe mii de euro, pe măsurz valorii tale. Doar că nu cred să existe atâţia bani în fondurile de salarii pe câtă demnitate şi onoare am văzut pe piaţa asta. Nici dacă toţi banii din firme s-ar duce pe lefuri şi pe nimic altceva...