Oamenii sunt la un click distanţă. Dar nu e nimeni pe FB, nu sunt oameni acolo. Distanţa care se micşorase cât până la o atingere, un centimetru pătrat de piele pe un centimetru pătrat de epidermă digitală, deodată s-a făcut infinită, s-a căscat un hău.

Sigur că atingerile digitale erau din start aseptice iar noua normă a proximităţii în pandemie le-a exacerbat. Ne-am mutat cu furie, cu excitare în online. Disponibili şi aseptici dar inaccesibili. Trupul a fost pedepsit, trupul şi-a început lenta, melancolica sa atrofiere.

Nu e nimeni pe FB pentru că nimeni nu poate fi găsit, văzut, atins în realitate.

O definiţie melancolică a omului încarnat – postpandemie: om e atunci când între om şi om poţi să parcurgi drum.

Distanţa care se poate parcurge fizic – fie şi numai ca potenţialitate – dintre două fiinţe umane face din ei fiinţe umane.

Fiinţele virtuale nu mai pun distanţe între ele. Utopia lui Zuckerberg despre apropierea planetară a funcţionat perfect. Pînă când un virus organic virulent i-a virusat sentimentul perfect al interconexiunii umane.

Ne e dor de trupuri ca stâlpi de reper pentru distanţele dintre oameni. Borne.  

Trupul redevine unitate de măsură. Digitalizarea şi virtualizarea lumii, a realităţii, se hrăneşte din anima orfană şi trupul uitat.

În pandemie, au căzut avioanele, păsări greoaie, secerate. Au crescut, din pământ, zidurile, la loc. Hotarele, graniţele nu sunt uşor de stârpit, ca nişte buruieni viguroase.

Distanţele interzise se simt aşa cum se spune că dor fantomele membrelor amputate.

Oamenii la care nu mai poţi să ajungi există?

De asta, între om şi om, verbul e trup. Poezia e distanţă făcută trup.

Verbul întrupat, din tradiţia cristică. Absenţa trupului locuieşte evanghelia. Evanghelia înlocuieşte absenţa trupului. Poezia e bunăvestire.   

Cuvântul aduce trupurile împreună. Distanţele se colmatează printr-un şir de cuvinte, cuvânt pus lângă cuvânt lângă cuvânt. Un fir al Ariadnei în labirintul lumii, gol.

”Impredictable future”, suna o sentinţă evanescentă, din 2004, a artistului Mircea Cantor, şi fereastra aceea aburită pare, azi, suma tuturor ecranelor de comunicare şi a tuturor atingerilor refulate. În lunile următoare, acest blog devine (iarăşi) un spaţiu de exprimare pentru mărturisiri digitale şi confesiuni literare, semnate de scriitori şi artişti români şi francezi. Ne re-apropriem.

Invitaţii mei sunt splendizi şi necesari cronicari ai noilor forme (interioare) de izolare şi ai uriaşelor noastre (comune) distanţe apropiate.