Atenţie, nu se închid uşile!

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

O seamă de lucruri sortite în mod tradiţional apartamentului se petrec acum pe scară.

De câte ori urc sau cobor scările blocului unde locuiesc, mă simt ca virgula dintre subiect şi predicat. Incomod, victimă a unui amplasament greşit. Şi cum stau la ultimul etaj, iar blocul nu are lift, mă aşteaptă minimum două episoade inconfortabile pe zi. Discret de felul meu, am mereu impresia că pătrund în lumea vecinilor şi că ochii mei văd ce nu s-ar cuveni să vadă. Urcatul şi coborâtul nu mai sunt episoade de strictă funcţionalitate pedestră şi se transformă în călătorii iniţiatice. Fără să vreau, îmi lepăd pielea de locatar şi o îmbrac pe cea de explorator.

O fac fără entuziasm, silit de noul modus vivendi al scării, de lozinca nescrisă, dar prezentă în mintea şi în gândurile celorlalţi: „Nu avem secrete". Într-adevăr, dacă înainte de 1990 totul se desfăşura în spatele uşilor închise, mentalitatea post-decembristă a consacrat transparenţa totală, uneori supărătoare. Acum cine vrea să fie acceptat ca vecin cu drepturi depline trebuie să accepte codul de comportament al majorităţii. Iar primul principiu al acestui cod e devălmăşia. Trăitul laolaltă, cu tot ce implică el.

Când am observat acest fapt pentru prima oară, l-am luat drept simplă ciudăţenie. A doua oară i-am găsit justificări meteorologice (e cald, se mai face un pic de curent), a treia oară am pus totul pe seama neglijenţei. La al patrulea episod, până şi candoarea mea s-a spulberat. Mi-am dat seama că făceam notă discordantă şi că stuporile mele erau tratate de ceilalţi cu ironia cuvenită caraghioslâcurilor infantile. Acum, ori de câte ori ajung la etajul trei al scării, mă gândesc la un titlu de ziar: „Ziua porţilor deschise". Cele patru apartamente se abandonează fără precauţii privirilor.

Din bucătării ies mirosuri care se întrepătrund pe palier, într-un orgasm olfactiv de o vehemenţă barocă. În holişoarele de la intrare se observă pantofi aliniaţi cazon, coarne de cerb cu îndrituiri de cuier, umbrele şi sacoşe pentru cumpărături. Uneori, din mijlocul acestui decor se aude lătratul unei potăi indignate de îndrăzneala cu care intrusul trece prin dreptul apartamentului. Un paradox gingaş sigilează viaţa locatarilor: apartamentele au uşi costisitoare de metal, cu diverse dispozitive antifurt, dar uşile stau larg deschise de la opt dimineaţa până spre miezul nopţii.

Consecinţele vizibile ale acestui tip de atitudine sunt două la număr. Prima se numeşte, cu un termen preluat din jargonul de afaceri, externalizare. O seamă de lucruri sortite în mod tradiţional apartamentului se petrec acum pe scară: pusul gogonelelor, statul la un pahar de vorbă, spartul seminţelor, tranşarea unei hălci de carne, fumatul unei ţigări. Nu-i vorbă, vecinii se preocupă de propriul confort. Pe palier există o masă cu o banchetă, iar pe masă există o scrumieră şi două-trei pahare. În cazuri excepţionale, masa poate găzdui evenimente sobre (parastas) sau vesele (zi de naştere). În general, însă, ea are rol de piaţă publică şi-i adună pe toţi cei care vor să-şi dea cu părerea despre Dan Diaconescu, acceleratorul de particule, inflaţie, fantoma din Medgidia, criză, Ilie Dumitrescu, gripa aviară sau Bianca Drăguşanu.

A doua consecinţă este închegarea de raporturi în cruciş. Fata de la apartamentul A trăieşte cu băiatul de la C, domnul de la D o curtează pe doamna de la B, băiatul de aici i-a făcut un copil domnişoarei de acolo etc. Oamenii intră şi ies alandala din cele patru apartamente, astfel încât după un timp simţi cum te potopeşte deruta: pur şi simplu nu mai ştii cine unde stă. Etajul s-a transformat în familie. Încă două cicluri de acest tip şi locatarii vor intra în logica scenariilor de telenovele, unde, din cauza unei neglijenţe de creaţie, în episodul 385 José îşi dă seama că e propriul său bunic.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite