Atât am putut...

„Ştii ce nu am înţeles niciodată la tine?” întreb eu pe un ton liniştit. „Violenţa ta faţă de mama!”. Ii aud respiraţia însoţită de un şuierat ca şi cum cineva l-ar fi lovit în plex. Se încovoaie sub povara întrebării mele şi încearcă, parcă, să iasă din strânsoarea conştiinţei. „Aşa e! Atât am putut! Am greşit mult şi tu să nu faci ca mine!”

Cam aşa a început ultima mea discuţie „bărbătească” cu tata, în iulie 2009, undeva într-un restaurant de pe Eminescu. Eram destul de obişnuiţi să avem astfel de discuţii deschise şi le aveam de foarte mulţi ani. Cred că şi lui îi plăceau: eu, invariabil, veneam cu idei care intrau în profund dezacord cu ceea ce el gândea şi îmi făcea o teribilă plăcere să îl vad încurcat şi enervat atunci când îşi căuta argumente pentru a-mi arăta că „sunt prost”. Era forma mea de a mă răzbuna şi de a arăta că am crescut mare. Nu mi-a zis niciodată că e mândru de mine, însă ştiam asta de la ceilalţi: toţi ştiau „că îi semăn” atunci când ceea ce făceam era bine şi că „semeni cu mă-ta” în momentul în care ceea ce făceam intra în contradicţie cu ideile şi modul lui de a face lucrurile. În acea zi a fost prima şi ultima dată când îmi dădea dreptate fără nicio eschivă şi îl vedeam profund stânjenit de faptul că cel mai mic băiat al lui îi cere explicaţii pentru modul în care el a ales să îşi trăiască căsnicia.

„Atât am putut” îmi răsuna în urechi! Auzisem poveştile lui în care bunicul o lega pe bunica de roata căruţei şi o „educa” cu biciul de faţă cu ai lor copii. Se întâmpla destul de des pentru că mai toate poveştile lor, ale lui şi ale unchilor mei erau de multe ori construite în jurul bătăilor încasate de bunica. Vedeam în jurul meu, copil fiind, cum femeile, indiferent de etnie sau de statutul lor social, erau bătute de soţii lor de faţă cu toate neamurile, chiar în mijlocul unei nunţi sau al unui mare eveniment de familie, şi vedeam că mai nimeni nu intervenea. Vedeam vecini de-ai mei, români, care îşi alergau consoartele pe stradă, de multe ori cu un par în mână, şi atunci când le prindeau le călcau în picioare, la propriu, sub ochii propriilor copii. El nu făcea astea sau cel puţin nu cu frecvenţa pe care o vedeam în jurul nostru.

Îl vedeam venind de la muncă după o tură de 12 ore cu ceea ce a avut ca pachet intact, adunându-ne pe toţi cei 4 copii  in jurul lui şi împărţindu-ne, printre zâmbete şi lacrimi, ceea ce ar fi trebuit să mănânce el în acea zi. Îl vedeam încălţat cu pantofi de vară, mergând cam 8 km prin zăpadă până la locul său de muncă atunci când tramvaiele nu mai mergeau, în condiţiile în care noi aveam cele mai călduroase ghete. Îl vedeam vara cumpărând pepeni cu sacul şi îl vedeam zâmbind în timp ce împărţea câte o felie tuturor copiilor din cartier adunaţi în jurul mesei din curtea noastră. Îl vedeam cumpărând celor 4 copii ai săi, la fiecare început de an şcolar, tot ceea ce trebuia astfel încât să învăţam şi „să nu fim ca el”, îl vedeam dansând cu mama la nunţi şi la botezuri şi sărutând-o de faţă cu noi. Şi-l mai vedeam zâmbind. Mult şi cu gura largă!

A fost rândul meu să tac şi să înghit în sec! „Atât am putut!” m-a trezit din dorinţa mea de a-l încurca. Am icnit şi am simţit nevoia să îl iau de mână în încercarea de a-i spune că îl iert. Nu am făcut-o....

La doar 3 luni a murit. A luat-o pe mama de mână, i-a zâmbit şi a primit al treilea infarct din acea săptămână uitându-se în ochii ei.

Astăzi, ar fi împlinit 77 de ani. Cadoul pe care i-l ofer este să îi spun că l-am ascultat şi că nu fac ca el.