Astăzi a murit Călin. Mâine pe cine mai ucideţi?

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Am ajuns acasă târziu. Am ieşit pe terasă, e linişte. E terasa dintr-o ţară în care sistemul nu ucide atât de uşor. Am ieşit pe terasă, mi-am turnat o poală de gheaţă într-un pahar cu ceai, mi-am luat carnea în dinţi şi am început să-mi amintesc despre voi.

Tot mi-am adus aminte. Mi-am amintit cum urlam în hohote, la telefon, la unu noaptea, după incendiul de la Colectiv, urlam la un om care nu avea nicio vină şi era departe de ţară, rugându-l să facă ceva. Şi atunci, tot voi eraţi la guvernare. Şi atunci, tot oamenii s-au mobilizat, iar voi n-aţi făcut nimic. Şi atunci aveam de toate, şi atunci totul era posibil şi gestionabil cu resursele din ţară.

S-a aşternut liniştea peste 65 de vieţi. Peste alte zeci, teama de a se privi în oglindă, furia pentru ziua de mâine, care va arăta la fel de plină de frustrări. În liniştea asta, v-aţi întors la guvernare, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

Am plâns mult atunci. Dar n-am stat, am încercat să fac ceva. Am scris puţin şi am vorbit puţin despre tot ce a fost, dar o voi face, într-o bună zi. Voi meritaţi o carte. Meritaţi o carte despre cum se poate lăsa o naţiune întreagă fără suflare, în timp ce singura voastră grijă este să vă scăpaţi unul pe altul de puşcărie. 

Astăzi plâng iar, pentru că a murit Călin. A murit la 29 de ani, după ce timp de mai mult de doi ani l-aţi ucis, încet şi sigur, în fiecare zi. A murit având banii strânşi pentru un transplant pulmonar, în timp ce „există un protocol cu Eurotransplant, protocol care nu a fost semnat, pentru că România nu şi-a îndeplinit obligaţia“ (Sorina Pintea, ministrul Sănătăţii).

A murit în timp ce, în 2016, conform spuselor lui Vlad Voiculescu, fostul ministru al Sănătăţii, domnul Narcis Copcă, directorul Spitalului Sfânta Maria din Bucureşti, le scria celor de la Eurotransplant aşa: „Prin aceasta vă informăm că nu sunteţi bineveniţi pe 8 şi 9 decembrie să faceţi o vizită oficială sau neoficială la Spitalul Sfânta Maria din Bucureşti. Dacă nu veţi respecta rugămintea noastră, o să considerăm atitudinea dumneavoastră ca o lipsă de respect, că nu doriţi o colaborare bună şi onestă şi că vă amestecaţi voit în politicile de sănătate publică naţionale. Aşa că vom fi nevoiţi să acţionăm în consecinţă, să deschidem o anchetă oficială şi să informăm publicul“. Mizerabililor. Voi vorbiţi despre onestitate şi despre informare? Voi vorbiţi despre respect şi bună colaborare?

Aş vrea, în calitate de cetăţean al României, să ştiu câte vieţi au sistemul vostru şi guvernul vostru pe conştiinţă. Informaţi publicul, aşa cum l-aţi informat de fiecare dată. 

E frig pe terasă şi îmi amintesc cum tremurau cei de la Colectiv şi spuneau că le e frig. Frig, atât aţi putut aduce în oameni. Nu bune practici şi programe de guvernare. Moarte şi frig.

În dimineaţa în care am ascultat declaraţia acelui doctor, care spunea, în lacrimi, cu vocea frântă şi sufocată de neputinţă, că situaţia imunoglobulinei este critică şi că asta e, din păcate - după ziua în care un copil a încercat să se sinucidă pentru că a auzit şi a înţeles că sistemul îi aduce moarte - am plâns. Am strâns din dinţi. Am spus mai departe. Au fost oameni care au făcut ceva. Nu voi. Voi n-aţi făcut nimic. 

În dimineaţa în care am citit despre moartea fetiţei de 6 ani a cărei poveste o văzusem cu câteva luni înainte la televizor, tot din cauza crizei imunoglobulinei, am urlat ore în şir, dar n-am mai avut cui spune şi ce face.  

În faţa morţii eşti neputincios şi gol, aşa cum mă simt eu acum, din nou, pentru că a murit Călin. Şi pentru toţi cei care vor mai muri, de acum înainte. Pentru fiecare copil pe care l-aţi ucis cu cinism şi inconştienţă, pentru fiecare părinte care şi-a dat sufletul din el plângând de suferinţă şi de neputinţă.

Şi eu sunt mamă. Am lucrat cu mame în situaţii critice, am avut de trecut momente grele, în care mi-au plecat copii din braţe la o operaţie de unde nu s-au mai întors niciodată. Tot sistemul vostru i-a dus către o lume mai bună, unde măcar nu mai suferă, unde măcar nu mai mor câte puţin în fiecare zi, ca fiecare dintre noi.

Şi eu sunt mamă şi ştiu că pentru copilul meu m-aş duce la capătul pământului şi m-aş întoarce. Dar, nu, n-aş plânge de neputinţă, v-aş trece pe rând prin fiecare chin în parte, până când v-aţi dori voi să pieriţi.

Aţi adus o ţară întreagă în genunchi. Aţi strivit-o, iar acum îi aşteptaţi bocetul de neputinţă. Neputinţa e starea aceea în care nu se mai poate face nimic. Nu speraţi, pentru că n-aţi ajuns acolo. Încă. Nu speraţi, pentru că nici nu veţi ajunge.

Cu voi încă se poate face ceva. E o datorie, acum. Cu fiecare decident care a zdrobit o viaţă sau mai multe în bocancii nesimţirii şi ai nepăsării pentru un popor întreg. Cu fiecare nemernic care a luat decizii politice ucigaşe, în fruntea unor instituţii a căror principală menire este să protejeze interesele oamenilor, să apere şi să respecte viaţa. 

Voi trebuie să mergeţi la groapa istoriei şi trebuie să răspundeţi pentru fiecare ticăloşie în parte. Nu meritaţi să muriţi sau să vi se întâmple ceva. Trebuie să pieriţi politic şi apoi să răspundeţi pentru fiecare moarte în parte.

Iar asta putem face doar noi. Noi, fiecare dintre cei umiliţi şi îndoliaţi de nemernicia şi de nepăsarea din voi. 

O să plătiţi. 

Drum lin, Călin. Îţi cer eu iertare, în numele ucigaşilor tăi. 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite