„Asta să nu apară în ziar!“

Încet-încet, răspunsul la dureroasa întrebare „Cine-a tras în noi după 22?" devine tot mai clar.

Revoluţia este dezbrăcată de mistere, de legende şi de minciună. De la o zi la alta, ies la iveală noi dovezi despre acţiunile criminale ale unor „emanaţi" în evenimentele din decembrie 1989.

Cazul Sergiu Nicolaescu poate deveni uşor scenariu de film sau subiect de roman. Până una-alta, ar trebui să constituie temă de dosar penal. Dar cum procurorii, când aud de Revoluţie, cad într-o dulce somnolenţă, să rămânem pe terenul atât de drag actorului şi regizorului Sergiu Nicolaescu: filmul.

Destinul acestui personaj a pendulat între armată şi cinematografie. A făcut liceul militar şi visa să devină marinar, dar a ajuns regizorul favorit al soţilor Ceauşescu. L-a ajutat însăşi preocuparea sa pentru operaţiunile militare. Aşa a ajuns să facă filme istorice, dragi lui şi plăcute Marelui Conducător.

Cele două pasiuni ale lui Sergiu Nicolaescu s-au întâlnit în decembrie 1989. Atunci, militarul din el s-a trezit în situaţia de a da ordine într-un război real, cu tancuri şi mitraliere, cu oameni care mor şi nu se mai ridică niciodată, cu sânge-sânge, şi nu cu vopseaua roşie de la Buftea.

În acelaşi timp, regizorul-actor a trăit, pentru prima dată în viaţă, adrenalina unui film adevărat, a cărui regie o ştiau doar el şi alţi câţiva „aleşi", nu şi milioanele de români chemaţi să facă figuraţie. Un regizor nu se întâlneşte de două ori în viaţă cu şansa de a face filmul în timp real, de a imortaliza momentul 1989 chiar în 1989, ceea ce e cu totul altceva decât a-l filma pe Mihai Viteazul pe vremea lui Amza Pellea.

Frustrările de militar ratat, care trage cu tunul doar în „duble" şi răpune doar inamici-actori, au creat, pe ruinele dictaturii lui Ceauşescu, un personaj monstruos, care n-a mai făcut distincţie între film şi realitate, între momâi şi oameni, între gloanţe oarbe şi cartuşe adevărate. Aşa a ajuns Sergiu Nicolaescu să facă trageri demente cu cascadorii săi în zona CC - Palatul Regal, să cheme populaţia în stradă ca să aibă cine muri, să aducă în Bucureşti câţiva kilometri de blindate, să lase în urma sa cadavre.

În „Adevărul" de ieri, sub titlul „Armata personală a lui Sergiu Nicolaescu a mitraliat Bucureştiul", a fost dezgropat un episod tragic din zona Otopeni, soldat cu cinci morţi şi trei răniţi. Totul a pornit de la nebunia regizorului, care se comporta ca un general de Armată, ca un comandant de oşti. Pus în situaţia de a explica faptele pe care timp de 22 de ani s-a străduit să le ascundă, Sergiu Nicolaescu a clacat, implorându-i pe reporteri: „Sunteţi primii cu care vorbesc despre asta. Eu v-aş ruga foarte insistent - asta să nu apară în ziar!".

Evident, a apărut. Şi vor apărea încă multe altele, inclusiv din zona tenebroasă a Comisiei Senatoriale „Decembrie 1989", pe care dl Nicolaescu a manevrat-o timp de şase ani condus de aceeaşi filosofie: asta să apară, asta să nu apară... ăsta să vorbească, ăsta să tacă dracului din gură...

Iar dacă nu înţelege, să tacă pe vecie!

Grigore Cartianu este redactor-şef  ''Adevărul''