Însă, pentru a trăi pe cont propriu, ai nevoie de o meserie, un loc de muncă şi un acoperiş deasupra capului. În România, a avea o meserie/profesie nu înseamnă automat ocuparea unui loc de muncă, după cum un loc de muncă nu înseamnă un nivel de trai decent. Statisticile oficiale ne arată că 23,5% dintre cetăţenii români sunt afectaţi de sărăcie, iar 15,3% dintre angajaţii din România obţin venituri care îi plasează sub pragul de sărăcie. În lumina acestor statistici oficiale, constatăm că achiziţionarea sau închirierea unei locuinţe nu este la îndemâna oricărui tânăr sau adult din România.

Conform datelor furnizate de Eurostat, în anul 2017, ponderea tinerilor cu vârste cuprinse între 16 şi 29 de ani care trăiesc cu părinţii lor a fost de 68,2% în UE-28. Ponderea bărbaţilor tineri a fost de 73,3%, în timp ce a femeilor tinere a fost de 62,9%. Observăm că femeile tinere locuiesc împreună cu părinţii într-o proporţie mult mai mică decât bărbaţii tineri, decalajul fiind de 10,4 puncte procentuale (pp). Cele mai mari decalaje de gen au fost observate în Bulgaria (19,3 pp) şi România (17,2 pp), în timp ce cele mai mici au fost înregistrate în Spania (5,7 pp), Suedia (4,7 pp) şi Malta (4,6 pp).[1]

Datele INS arată că peste un milion de români cu vârsta între 29-34 de ani locuiesc cu părinţii, tendinţa fiind de creştere. Dintre  aceşti tineri care locuiesc cu părinţii, 700.000 sunt băieţi, restul fete.[2] Motivul pentru care tot mai mult tineri locuiesc cu părinţii este legat de lipsa veniturilor necesare pentru plata unei chirii sau a unei rate la un credit pentru achiziţia unei locuinţe. Mulţi tineri căsătoriţi continuă să rămână la una dintre familii pentru a face economii în ideea acumulării banilor necesari pentru avansul solicitat de bănci, între 5 şi 15% din suma totală pentru achiziţia unei locuinţe.

În România, a locui împreună cu părinţii nu este întotdeauna o situaţie confortabilă din punct de vedere fizic şi psihic. Problema fizică este legată de rata mare de supraaglomerare a gospodăriilor. Datele Eurostat arată că 7,1% din populaţia UE trăieşte în gospodării supraaglomerate, cele mai mari ponderi fiind înregistrate în ţări ca  România (46,3%), Letonia (43,4%) şi Bulgaria (41,6%). Din punct de vedere psihologic, convieţuirea unui cuplu de tineri, mai ales necăsătoriţi, cu familia de origine poate deveni o experienţă traumatizantă, mai ales în condiţiile crizei sanitare generate de SARS-CoV-2. În această perioadă, am observat foarte mulţi predicatori ai „distanţării sociale”, în condiţiile în care aproape jumătate din populaţia României trăieşte în locuinţe supraaglomerate. Una este să predici aşa-numita distanţare socială locuind într-o casă confortabilă, cu toate utilităţile şi dotările moderne, şi alta este să suporţi măsurile de distanţare fizică, izolare şi carantinare în condiţiile în care, de pildă, locuieşti cu partenera de viaţă şi un copil minor într-o garsonieră de 35 mp pe care plăteşti 300 de Euro pe lună.

Cuplurile de tineri au nevoie de intimitate, după cum şi părinţii ajunşi la vârsta de 55 de ani şi peste doresc să se bucure de „a doua tinereţe”, după cum numesc psihologii această dorinţă. Acolo unde există „înţelegere” se poate asigura un anume confort sociopsihologic cu efecte benefice asupra consolidării legăturilor intrageneraţionale. Şi, totuşi, un vechi proverb românesc spune că „brânza de capră la un loc cu cea de oaie se strică”. Criza sanitară generată de pandemia de SARS-CoV-2, în special perioada în care a fost instituită situaţia de urgenţă, cu măsurile de distanţare fizică, izolare şi carantinare, a amplificat problemele legate de locuire, de convieţuire a tinerilor adulţi cu părinţii, în locuinţe mici, supraaglomerate. În ţara noastră, locuinţele sunt mai puţin spaţioase şi mai aglomerate, media numărului de membri în gospodărie este de 2,7 faţă de media UE-28 de 2,3 membri. În medie, locuinţele au 46,9 metri pătraţi, faţă de media UE-28 de 102,3 metri pătraţi (Eurostat, 2018).

Închirierea sau achiziţia unei locuinţe este o problemă care ţine de veniturile disponibile ale unei persoane sau cuplu. Faptul că un procent mare de tineri locuiesc la vârsta maturităţii împreună cu părinţii este instrumentată în sărăcie, marginalitate şi mobilitate economică redusă. În Romania anului 2019, rata deprivarii materiale severe a fost de 12,6%, pe locul trei ca gravitate în rândul ţărilor UE. Rata deprivării materiale severe reprezintă ponderea în totalul populaţiei a persoanelor în stare de deprivare materială severă, adică a persoanelor în vârstă de 18 ani şi peste care, datorită lipsei resurselor financiare, nu îşi pot permite cel putin patru dintre urmatoarele situatii:

  • achitarea la timp, fără restanţe, a unor utilităţi şi a altor obligaţii curente;
  • plata unei vacanţe de o săptămână pe an, departe de casă;
  • consumul de carne, pui, peşte (sau alt echivalent de proteină) cel puţin o dată la două zile;
  • posibilitatea de a face faţă, cu resursele proprii, unor cheltuieli neprevăzute;
  • deţinerea unui telefon fix sau mobil;
  •  deţinerea unui televizor color;
  • deţinerea unei maşini de spălat;
  • deţinerea unui autoturism personal;
  • asigurarea plăţii încălzirii adecvate a locuinţei.[3]

Peste tot în lume, dezvoltările imobiliare au constituit un business de succes pentru băncile, fondurile speculative de investiţii şi pentru antreprenorii din sectorul construcţiilor care au prosperat pe seama persoanelor care au nevoie de o locuinţă. Programele guvernamentale de tipul „prima casă” sau „noua casă” au ca efect pervers creşterea preţurilor de achiziţie a locuinţelor, favorizând mai degrabă business-ul bancar şi cel al dezvoltatorilor imobiliari, decât acoperirea unei nevoi presante a tinerilor cu probleme sociale. În domeniul imobiliar, de cele mai multe ori, capitalul domină brutal politicul.

O politică publică alternativă ar putea fi extinderea şi accelerarea programului de construcţii de locuinţe sociale, având consecinţă scăderea preţurilor la locuinţe în condiţiile creşterii ofertei de locuinţe. În actualul context socioeconomic marcat de criza sanitară prelungită, construirea de locuinţe sociale reprezintă o măsură de combatere a sărăciei, marginalizării şi excluderii sociale. Un tânăr din România care nu are unde locui este un „boschetar” (cu sensul de sărăc, marginalizat, exclus social) chiar şi cu o diplomă de doctor în ştiinţe la purtător.

Extinderea oraşelor şi a spaţiului periurban, aglomerat cu case şi anexe gospodăreşti, nu înseamnă că societatea prosperă în ansamblul său, ci numai un segment al acesteia, după cum o demonstrează datele statistice referitoare la nivelul de trai. Dezvoltările imobiliare haotice, prin schimbarea regimului de utilizare a terenului au schimonosit la propriu peisajul urban şi periurban. Infrastructura de utilităţi nu reuşeşte întotdeauna să ţină pasul cu ritmul dezvoltărilor imobiliare. La toate acestea adăugăm problemele legate de transportul de persoane şi de mărfuri, poluarea, extinderea zonelor betonate în detrimentul spaţiului verde, accesul dificil al persoanelor cu nevoi speciale la spaţiile de petrecere a timpului liber şi avem conturat tabloul calităţii locuirii în zonele metropolitane.

Ponderea persoanelor care locuiesc în case supraaglomerate este un indicator important care descrie calitatea locuirii – dimensiune a calităţii vieţii. În Agenda 2030 pentru Dezvoltare Durabilă[4], obiectivul de dezvoltare durabilă nr. 11 se referă la oraşe şi comunităţi durabile, inclusiv la calitatea locuirii. Oraşele şi comunităţile durabile se dezvoltă prin raportare la nevoile concrete ale cetăţenilor, prin creşterea calităţii vieţii în spaţiul urban, prin promovarea incluziunii sociale, a coeziunii comunitare, prin creşterea ocupării forţei de muncă şi creşterea veniturilor celor care lucrează, prin măsuri de siguranţă publică, asigurarea unui mediu ambiant curat, prin controlul şi combaterea poluării, prin colectarea selectivă şi gestionarea ecologică a deşeurilor.

Dezvoltarea durabilă a spaţiului urban îşi propune să răspundă la probleme legate de creşterea populaţiei având ca efect supraaglomerarea urbană, lipsa locuinţelor pentru tineri, amplificarea activităţilor economice cu impact negativ asupra mediului înconjurător. În spiritul Agendei 2030, asigurarea de locuinţe decente trebuie privită ca o urgenţă socială, care ţine de respectarea demnităţii umane!


[3] Datele privind deprivarea materială severă provin de la Ancheta privind calitatea vietii (ACAV) pe care INS şi celelalte institute de statistică ale ţărilor membre UE o derulează în fiecare an (sursa: http://statistici.insse.ro:8077/tempo-online/#/pages/tables/insse-table, ultima accesare iulie 2020).

[4] Sustainable Development Goals Knowledge Platform: https://sustainabledevelopment.un.org/post2015/transformingourworld, ultima accesare iulie 2020.