Asertivitatea de la semi-muscă la super-grea

Mie mi se întamplă în felul următor când urmează ceva ce am de învăţat. Mai întâi apare un „semn” pe un teren complet virgin de respectiva idee, concept, situaţie etc, iar semnul se tot repetă până mă prind că e ceva cu el.

Una dintre cele mai recente „chestii” la care a trebuit să reflectez în ultima vreme este „asertivitatea”. Am auzit de multe ori cuvântul în contextul diverselor training-uri, conferinţe, etc centrate în jurul fenomenului „comunicare”. Aveam clar o bănuială asupra semnificaţiei generale a cuvântului, dar am lasat-o cum a picat de fiecare dată, deoarece nu am simţit nevoia unei definiţii riguroase plus că frecvenţele cu definiţii riguroase din mintea mea chiar erau ocupate cu altceva.

Însă, de ceva vreme, cuvântul mă „urmăreşte” ca un fel de detectiv profesionist, nu prea invizibil totuşi. A început cu primul seminar de metode din octombrie de la facultatea de psihologie unde sunt studentă în anul 2,  unde am primit, parcă, exerciţiul de a operaţionaliza respectivul concept. 

Apoi, cuvântul a revenit la cursurile de dezvoltare personală pe care le urmez, printre altele, să devin mai „asertivă”, provocând  în mintea mea, din ce în ce mai des, un soi de „clic-clic”. Nu în ultimul rând, cuvântul mi s-a insinuat din nou în aură în contextul cursului de psihologie socială subliniind, complice cumva, relaţia clar simbiotică dintre brandingul personal pozitiv şi îmbunătăţirea asertivităţii personale în context social. 

Deja vedeam un smiley cât casa iţindu-se la minea€ aşa că m-am gândit s-o definesc oficial, că să scap de ea.  Din ce am înţeles eu până acum, nu există o definiţie foarte clară. Însă, asertivitatea are sigur legătură cu comunicarea, cu persoana ca entitate socială unică orientată mai ales spre dobândirea unui statut social, nu este complet inocentă şi se concretizează prin comportamente de comunicare într-o scală foarte largă de nuanţe din punct de vedere scopuri.

Asertivitatea mai are legătură cu „vocea interioară”, cu personalitatea, cu afirmarea de sine. Pe negativ, conceptul este un barometru al lipsei de abilităţi în comunicare sau al jocului percepţiilor, complexe, între imaginea de sine şi imaginile lumii formată din ceilalţi. Un om asertiv este cel care îşi spune o părere, atunci când o are, fără să şi-o reprime, fără să judece sau să lipească „etichete”, maximizându-şi calităţile şi argumentaţia personală fără a se „agăţa” de defectele şi retoricile personale ale celorlalţi. Cum ar veni, singur pe deasupra tuturor. Sau şi eu şi voi.

Avem, astfel, tot felul de asertivităţi, de la categoria uşoară de tip” semi-muscă& muscă” la asertivitatea de categorie „super-grea”.

 Asertivitatea „semi-muscă& muscă” este o asertivitate „bună” şi este întâlnită în situaţiile familiare, familiale sau/şi constructive, de tip cercuri de creaţie, de hobby, de dezvoltare personală, familie, prieteni. Toată lumea zice ce are de zis fără mari obstacole interioare şi scoate din el tot ce are mai pozitiv, mai creativ, mai luminos.

 Asertivitatea de categorie „cocoş& pană” poate fi recunoscută, cel mai probabil, în sălile de fitness şi pe culoarelor celor mai cool mall-uri. Pentru eficienţă, este nevoie de respectarea câtorva reguli „ritualice” între o „pană” şi un „cocoş”.

 Asertivitatea de categorie „semi-uşoară& uşoară” aduce note bune la şcoală şi premii la olimpiade. Totuşi, ar trebui mai mult lucrat la şcoală asupra asertivităţii personalităţii şi mai puţin asupra asertivităţii cunoştinţelor.

Asertivitatea ”mijlocie&semi-mijlocie ”aduce joburi bine plătite şi statut social. Teoretic, are reguli pe care le ştie toată lumea, drept pentru care toată lumea are o şansă bună să devină „cineva” în societate. Practic, nu toţi oamenii sunt egali de la natură şi de la societate.

Asertivitatea ”semi-grea, grea şi super-grea” nu joacă niciodată cu toate cărţile pe masă. Creştineşte, este o asertivitatea „rea” din categoria „influenţă şi persuasiune socială” care se manifestă în toate situaţiile care implică adeziune interioară şi modificarea atitudinilor, dacă nu chiar a comportamentelor. Publicitatea şi marketingul politic sunt cele mai „neortdoxe” situaţii în care asertivitatea este folosită „de cealaltă parte” a unei linii să spunem etică din punct de vedere psihologic-emoţional.

Boală grea, asertivitatea asta! Am definit-o şi sper să scap de obsesie.