Ceea ce văd că se întâmplă în anii din urmă şi, cu atât mai mult în vremurile blestemului pandemic de acum, este deconcertant şi reclama atitudine din partea celor care cred că numai prin cunoaştere, prin onestitate intelectuală şi încredere în puterea raţiunii putem depăşi momente foarte dificile. Sunt trei exemple care grăiesc cu elocinţă privind asaltul asupra cunoaşterii, asupra raţiunii.

Am în vedere criza sanitară şi mă gândesc la medici şi la epidemiologi, la personalul sanitar, la cei care se afla în prima linie a războiului cu Covid-19, care năpăstuieşte o lume întreagă. Să vezi oameni politici, şefi stat, care contestă ce spune cunoaşterea, ştiinţă, care se luptă făţiş cu somităţi medicale ce se bucura de încrederea cetăţenilor, nu poate fi calificat decât ca ieşind din teritoriul responsabilităţii celor care deţin demnităţi publice la vârf; este dispreţ şi cinism faţă de cetăţeni. Am urmărit interpelarea  doctorului Anthony Fauci în legislativul american de către un senator; cum spunea faimosul epidemiolog, respectivul senator „repeatedly misconstrued facts” -- în mod repetat a interpretat în mod eronat faptele (23 sept, a.c, audieri în Congres). Cuvintele sunt de prisos...

L-am urmărit pe ministrul Sănătăţii din Franţa, Olivier Veran, în prezentarea făcută miercuri seară (23 septembrie) pe TV5, arătând deteriorarea situaţiei de stăpânire a pandemiei (cu factorul de răspândire R superior lui 1 în unele regiuni), ceea ce reclamă un efort colectiv, respectarea regulilor pentru a nu fi copleşit sistemul medical. La Madrid situaţia a reclamat apel la forţe de ordine suplimentare (inclusiv militari) pentru a se controla răspândirea pandemiei. Premierul Boris Johnson a implorat recent populaţia din Marea Britanie să respecte regulile de protecţie pentru a se evita intrarea într-un nou Lockdown general.

Suntem departe de a fi învins în războiul cu pandemia, în Europa, în SUA, în alte părţi ale globului. Şi trebuie să ascultăm pe cei care deţin informaţia adevărată şi care se bizuie pe sfaturile oamenilor de ştiinţă. Că există voci extravagante, chiar printre medici şi epidemiologi, nu poate schimba situaţia reală.  
Să vezi băi de mulţime, goană după putere cu orice preţ, nerespectarea regulilor de protecţie, manipulare fără margini, cum am văzut la nivelul politic cel mai înalt într-un mare stat din America Latină şi nu numai acolo, când sunt în joc vieţile oamenilor, este incomprehensibil.

Sunt medici epuizaţi, personal medical extenuat, care avertizează  că situaţia este încă foarte complicată, că uşor se poate trece de un „tipping point”, când spitalele nu ar mai face faţă cazurilor grave – cum este o posibilitate şi în România, cu unităţi de terapie intensivă. Sunt medici care stau de dimineaţă până seara îmbrăcaţi în costume speciale din cap până în picioare având simţul datoriei şi ştiind că fără ei situaţia ar fi groaznică. Nu-i înţeleg pe cei care neagă realitatea, care gândesc în termeni de conspiraţie mondială, de o presupusă manipulare pusă la cale de „masoni” şi grupuri care vor un „guvern mondial”, tot felul de asemenea bazaconii. Dar oare decesele anunţate nu există, cei infectaţi cu Covid-19 sunt de asemenea dintr-o lume imaginară? Să înţelegem că autorităţile publice din Europa, din restul lumii, unde există acţiune responsabilă, au luat-o razna, fac parte dintr-o conspiraţie mondială? În actul de investigaţie medicală poţi recurge la un second opinion, deoarece un diagnostic, nu arareori, are aproximaţii care cer o a doua, a treia opinie. Dar să ceri o a doua opinie privind existenţa pandemiei este o inepţie.

Negationistii sunt o minoritate, dar care este zgomotoasă şi împinsă de ignoranţă, de sfidarea regulilor elementare de conduită într-o comunitate, de veleitari cu diverse frustrări. Dar ei contribuie la adâncirea unei crize de încredere în autorităţi. Iar încrederea contează foarte mult când este nevoie de solidaritate, de efort colectiv, de respectarea regulilor de protecţie individuală şi colectivă. Într-un interviu acordat în martie am spus că lupta cu COVID-19 este ca un război, dar de altă natură, care reclamă mobilizarea exemplară de resurse, buna colaborare între autorităţi şi cetăţeni – am făcut chiar referire la cabinetul de război al lui Winston Churchill („Virusul acesta este ca o fiinţă extraterestră pe care nu o înţelegem”, Revista 22, 17 martie; într-un text din 22 martie, „Acum este într-adevăr altfel”, am reliefat ceea ce am numit „efectul lacăt”/shutdown)    

Trebuie să avem respect unii faţă de alţii, să căutăm adevărul când ceva important se afla într-o arie de cunoaştere încă neclară, fiindcă aşa se progresează în cunoaştere, în ştiinţă. Însă a contesta existenţa pandemiei ca eveniment extrem, care reclamă apelul la ceea ce are mai bun, validat cunoaşterea, ştiinţă, la medici şi epidemiologi cu mare pricepere, nu poate fi acceptat. În această luptă se merge cu arsenalul bun al cunoaşterii, nu se poate sacrifica viaţa oamenilor pe altarul goanei după putere, al imposturii şi iresponsabilităţii, al ignoranţei.

Un al doilea exemplu: schimbarea de climă. Când Clubul de la Roma a lansat un faimos raport acum o jumătate de secol (Limits to Growth, 1972) a fost primit cu scepticism în nu puţine cercuri, aşa cum s-a întâmplat şi cu studii ale profesorului Jay Forrester de la MIT, care se ocupă de dinamici globale. A prevalat un „optimism tehnologic”, că soarta noastră, a vieţii pe pământ, va fi asigurată de străpungeri tehnologice continue. Raportul lui Nicholas Stern din 2006 (The Economics of Climate Change), el fiind atunci înalt demnitar în guvernul britanic (şi apoi economist şef al BERD şi al Băncii Mondiale), a produs rumoare. Teza de bază a investigaţiei fiind că schimbarea de clima este o ameninţare existenţială, că nu ne putem aştepta că pieţele singure să rezolve problemele relaţiei între om şi mediul înconjurător, că există „externalităţi” ce nu pot fi internalizate de pieţe. Într-un fel, nu era o noutate acea constatare dacă acceptăm că modelele de echilibru general nu pot surprinde alocarea de resurse din perspectiva inter-generaţională.

Nu întâmplător, anul trecut, un număr impresionant de economişti renumiţi, între care mai mulţi laureaţi ai premiului Nobel, au cerut impunerea unei taxe pe emisia de carbon – un fel de taxă Pigou, într-o scrisoare deschisă publicată de Wall Street Journal (16 ianuarie 2019). Se spunea în acel statement: „by correcting a well-known market failure (eşec al pieţelor), a carbon tax will send a powerful price signal that harnesses the invisible hand of the marketplace to steer economic actors towards a low-carbon future”. Este ceea ce încearcă Comisia Europeană acum pentru luptă contra efectului de seră, pentru a creşte veniturile proprii ale bugetului UE.

Vedem unde am ajuns în zilele noastre, cu incendii devastatoare în lume (vesi ce se întâmplă în California, în Grecia şi Portugalia, etc an de an), cu schimbări de temperatură dramatice rapide, cu dispariţia „anotimpurilor” în unele regiuni ale globului, cu calota arctică în micşorare constantă. Că există un profesor la o universitate, sau la alta, care şi-a creat un „destin” academic neglorios din a contesta mâna omului, prin emisii de carbon, prin efectul de seră, în schimbarea climatică, este una. Şi altceva este să vezi personagii implicate în viaţa politică, cercuri de afaceri cu interese înguste şi egoiste, nu mă sfiesc să le numesc imorale, care finanţează studii menite să „dovedească” că falsul este „adevărat” şi care încearcă să împiedice acţiunea raţională.

De aceea sunt de salutat atitudinea şi politica publică susţinute de Uniunea Europeană, prin Consiliul European, Comisia Europeană şi Parlamentul European. Instituţii financiare internaţionale îşi dau seama că menirea lor este de a se ocupa de probleme regionale şi globale majore, nu de a închide ochii la ceea ce ne poate aneantiza pe toţi. Că nu mai trebuie să cântărească prea cumpănitor în deciziile lor înclinaţii de policy discutabile, aşa cum a fost cu liberalizarea deplină a contului de capital în economii în dezvoltare.

Sunt numeroase bănci centrale care au trecut schimbarea de clima la riscuri sistemice severe, prin implicaţii asupra economiilor, asupra stabilităţii financiare. BCE, Banca Angliei, Banca Franţei, a Italiei, a Japoniei sunt în frunte din acest punct de vedere şi au format o reţea care are activitate şi analize sistematice în această privinţă; acelaşi lucru îl face şi Financial Stability Board (care reuneşte marile bănci centrale), care are un task force special pentru problematica schimbării de clima. Dacă unii sunt orbi, sau nu vor să vadă, este treaba lor, dar lumea este în mişcare fiindcă timpul nu mai ne păsuieşte dacă nu vom face ce trebuie. De aceea s-a născut şi ideea obligaţiunilor, bondurilor verzi (green bonds), acceptate de BCE drept colateral în operaţiunile sale, a necesităţii acute de a „înverzi economiile”. Metafora cu floarea de nufăr ce creşte exponenţial pe suprafaţa lacului o am mereu în minte.

Bugetul UE, Planul de redresare şi creştere a rezilienţei trebuie să fie judecate din aceeaşi perspectivă. Ne place sau nu, epoca combustibilului fosil este pe ducă, chiar dacă vom continua să consumăm ţiţei şi gaz natural ani de zile de acum înainte. Trenul a pornit din gară şi aceasta trebuie să se vadă şi în România. Cei care continuă să conteste relaţia între activitatea omului şi emisia de carbon, în stricarea habitatului, în distrugerea ecosistemelor, a relaţiei Om-Natură, trăiesc într-o lume a lor, paralelă. Să trăiască în continuare, dar să nu mai fie, dacă se poate, la butoane, în lumea politică, sau în lumea afacerilor, în tot ceea ce priveşte soarta noastră, a tuturor. Eu simplific mult situaţia procesului decizional fiindcă dinamicile sociale şi politice sunt complexe şi nu poţi excomunica oameni din competiţia pentru putere politică şi economică, mai ales în democraţie. Dar nici nu se pot accepta „experimente” ce ne duc spre pierzanie.

Merită să fie citit cu atenţie discursul Ursulei von der Leyen, preşedintele Comisiei Europene în Parlamentul European (16 septembrie a.c), în care a insistat pe sustenabilitate (Pactul Verde), sănătatea cetăţenilor, inovaţie, justiţie socială, drepturile fundamentale ale cetăţenilor, ceea ce arată o direcţie de acţiune clară de articulare a politicilor publice la nivelul UE, în politici publice naţionale.
Lumea nu îşi poate permite să vadă pădurea Amazonului, alte păduri mari, distruse în goană unora după bani. Cum şi la noi au fost despădurite mari suprafeţe în mod samavolnic. Pădurile sunt un bun public, care trebuie protejat, fiindcă astfel ne protejăm pe noi. Am urmărit un interviu al lui Frans Timmermans, vicepreşedinte al Comisiei Europene (la Bloomberg, în 17 septembrie a.c) în care a spus, între altele, ceva tulburător: că dacă nu facem ce trebuie acum, nu peste mult timp nu va avea curajul să îşi privească copiii în ochi!

În fine, este vorba de acţiunea de politică publică în condiţii foarte critice, de pandemie şi criză economică. A contesta nevoia de intervenţia publică, a statului, în condiţiile de acum mi se pare absurd. Cine să coordoneze lupta contra Covid-19, cine să impună reguli elementare de distanţare fizică, de igienă, „Marea Închidere” (Lockdown-ul), să sprijine economia în circumstanţele extraordinare actuale? Aceste decizii vin oare de la sine, din cer, sunt de natură emergentă? Cine să ajute multitudinea de firme care au fost lovite napraznic de această calamitate? Libertarienii ar spune că pieţele trebuie să distingă între cei care pot şi cei care nu pot. Dar un darwinism economic orb este o sinucidere pentru însăşi economia de piaţă; s-ar ajunge la anomii greu de descris, la anarhie şi pierderea chiar a democraţiei. Perioada interbelică din secolul trecut ar trebui să ne dea frisoane. Regimurile totalitare, de stânga şi de dreapta, au origine nu numai în filosofii antiumane (apropos de rasă superioară), ci şi în disperare şi mizeria multora, care au căzut pradă nebuniei unor lideri politici ce se considerau mesianici.

Şi trebuie să învăţăm din istorie. A fost oare o eroare politică New-Deal a lui Franklin Delano Roosevelt după Marea Depresiune? A fost o eroare în SUA că Naţional Science Foundation (NSF), Pentagonul (prin DARPA – Defense Advanced Research Projects Agency) şi alte agenţii guvernamentale au finanţat mari programe de străpungere tehnologică (ex: internetul, cercetări spaţiale), inclusiv în domeniul medical (ex: studierea genomului uman), că guvernul a finanţat dezvoltarea reţelei de autostrăzi, infrastructură în general? Au greşit europenii că au finanţat cu bani publici dezvoltarea Airbus şi a altor programe, că vor acum să sprijine campioni în competiţia globală?

A fost renunţarea la light-touch regulation o greşeală în lumina grozăviilor petrecute în industria financiară şi situaţia gravisimă cauzată de dereglementare (începută în anii 90”) şi de supra-financializare? A avut sens să se ceară băncilor o capitalizare mai bună şi schimbarea modului de evaluare a riscurilor (VaR)? Că au fost relaxate unele reguli macroprudenţiale acum pentru că băncile să ajute economia reală este altă poveste. Trebuie să fie mai bine supravegheate băncile având în vedere că se albesc sute de miliarde de dolari/euro, bani ce finanţează traficul de droguri, de arme şi de fiinţe umane? Ne interesează echitatea în societate, care presupune „egalitate de şanse”? De altfel, problema echităţii (fairness), a incluziunii, revin în mod obsesiv în alocuţiuni ale liderilor europeni, la dreapta şi la stânga spectrului politic democratic; este cuvânt cheie în programul şi gândirea  Comisiei Europene.  

Au greşit ţări ca Singapore, Coreea de Sud, Tailanda etc. că au pus la punct strategii de dezvoltare ce au îmbinat piaţa cu sprijinirea de către stat a unor sectoare pentru dezvoltare economică şi care au înregistrat veritabile miracole economice în ultima jumătate de secol? Ne-ar râde în nas dacă le-am reproşa strategiile adoptate – fără de care ar fi rămas la orezarii şi confecţii simple. Apropos de răspunsuri pe care trebuie să le dăm şi în zilele noastre privind lupta contra schimbării de climă, contra pandemiei, în gestionarea crizei economice extrem de severe, pentru salvarea, cât se poate, a unui sistem multilateral (internaţional) care să asigure bunuri publice globale, între care şi pacea (în pofida rivalităţilor geopolitice).

Nu statul este problema, mai ales când vedem ce se întâmplă în vremuri de pandemie şi mare criză economică, ci abordările extreme, care ne duc din nou către zone întunecate ale istoriei. Să afirmi că intervenţia în creştere a statului în economie acum, când este impusă de pandemie şi de alte raţiuni obiective, echivalează cu o revenire a socialismului este de neînţeles. Nu trebuie să lăsăm statul să devină copleşitor, cu prezenţa apăsătoare şi acaparat de grupuri de interese ilegitime, să se „orwell-izeze” în mod insidios, sau pe faţă. Iar în România statul trebuie să fie dezbărat de conectarea la reţele care extrag rente necuvenite, să fie debirocratizat, să nu mai adăpostească atât de mulţi slujbaşi care cam taie frunza la câini.  Dar, una peste alta, este nevoie de echilibru şi pragmatism, mai ales în momente de mare cumpănă.

Şi ca să revin la situaţia de la noi. Şi la stânga şi la dreapta sunt pericole. Fiindcă există populism, uneori fără limite, care înfloreşte în momente electorale şi face mult rău. Aşa se întâmplă în situaţia teribil de încordată a bugetului public, ce nu mai suporta creşteri de cheltuieli rigide, care pot conduce la destabilizarea economiei, la o corecţie foarte dureroasă nu peste mult timp. Nu trebuie că finanţele publice în România să fie aruncate în aer! Şi avem o abordare la extremă cealaltă, care cere retragerea statului din economie, stat minimal. Ce să fi făcut guvernul actual, de pildă? Să fi declarat cu emfază că este un guvern liberal care nu poate interveni în economie pentru a nu distorsiona pieţele şi fiindcă s-ar dezice de filosofia sa? Adio, deci, programe IMM, ajutor pentru şomaj tehnic, bancă promoţională (aşa cum este în multe state din UE) etc. Adică să se descurce fiecare cum poate. Şi ce să facă un economist libertarian ajuns la conducerea unei agenţii guvernamentale care sprijină IMM-uri? Să-şi dea demisia, sau să treacă printr-un reality check şi să vadă că una este causeria la seminarii şi discuţii pe margine şi altceva când te confrunţi cu viaţa adevărată, când intri în vâltoarea ei.

Are sens ca guvernul României să se ocupe de refacerea sistemului de irigaţii, de un program de reamenajare a teritoriului având în vedere deforestările criminale de-a lungul anilor şi deşertificarea solului, de construcţia de autostrăzi şi calea ferată, de infrastructură critică, de sectorul agri-business care are importanţă strategică (mai ales dacă schimbarea de clima va induce mari perturbaţii în producţie alimentelor de bază)? Are sens să încerci să ai un buget public robust, cu venituri superioare în lumina provocărilor imense ce ne aşteaptă, ca să poţi finanţa mai bine sănătatea publică, devenită chestiune de securitate naţională, educaţia şi alte bunuri publice? Are sens să ai priorităţi clare în investiţii şi să le urmăreşti cu consecvenţă, mai ales când absorbţia fondurilor europene este vitală pentru redresarea economiei, pentru a trece cât mai bine prin această perioadă de mare suferinţă, ceea ce implică o guvernare lucidă, fermă, hands-on, cum spun englezii?

Să vezi indiferenţă faţă de schimbarea de climă, întrucât nu avem date, nu ştim suficient, că toate se vor rezolva de la sine în timp, este incredibil. Şi şirul poate continua.

Problema nu este că nu putem cunoaşte suficient deoarece informaţia este împrăştiată în sistem şi imposibil de centralizat, ci fiindcă unii ignoră, sau dispreţuiesc ceea ce se cunoaşte şi a devenit parte din cunoaşterea consolidată. Aceasta este valabil şi pentru criza sanitară şi abordarea problematicii mediului înconjurător, a schimbării de clima.  OMUL, prin definiţie nu poate cunoaşte totul, dar progresul cunoaşterii nu poate fi stopat. Iar ceea ce se ştie, este consolidat trebuie să stea la baza acţiunii raţionale.

Lucrurile sunt prea serioase, grave, pentru a ne lăsa destinul pe mâna unor ignoranţi, farseuri, a unor personagii care joacă la ruletă istoriei neînţelegând responsabilitatea pe care o au. Nu putem lăsa dorinţa de putere cu orice preţ, trufia, lipsa de bun simţ în ambele accepţii să ne oropsească, să distrugă viaţa nouă şi copiilor noştri. Tot astfel cum există o răspundere în cercurile intelectuale, academice, pentru că ştiinţă, cunoaşterea consolidată să îşi spună cuvântul, nu ambiţii personale, agende mărunte. Mai ales în momente când este nevoie de CUNOAŞTERE pentru a  ghida acţiunea umană.

Trebuie să ne luptăm pentru Adevăr, să combatem ştirile false, manipularea în masă. Alunecarea către o zonă de dezbatere şi confruntare pentru putere în care se pierd repere morale, „este pervertit adevărul înlocuindu-se fapte prin ficţiuni” (ce spunea Hannah Arendt în Originile Totalitarismului, 1951) subminează viaţa noastră şi democraţia. Adevărul este indispensabil pentru supravieţuirea noastră,  pentru democraţie. În situaţia concretă a crizei sanitare şi a pericolului schimbării de climă, falsul şi manipularea pot conduce la dezastru din toate punctele de vedere

Există o imagine din filmul Planeta Maimuţelor (prima versiune), când astronautul interpretat de Charlton Heston,  ajuns într-o grotă şi crezând că se afla pe altă planetă, îşi dă seama că a dat de ruinele unei foste staţii a metroului new-yorkez. Nu este nevoie de un asteroid să dispară omenirea; prostia, iresponsabilitatea, ignoranţa şi alte metehne omeneşti ne pot duce spre văgăuni, dispariţie. Tot cum folosirea nesăbuită a armei nucleare ar avea acelaşi efect de distrugere.