„Aşa cum generaţia actuală a fost educată că are drepturi, noi am fost educaţi că avem datorii”

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Dirigintă la Liceul M.F. 3. Petrecerea de rămas bun la Mihaela Miroiu acasă (1987)                             FOTO: Arhivă personală
Dirigintă la Liceul M.F. 3. Petrecerea de rămas bun la Mihaela Miroiu acasă (1987)                             FOTO: Arhivă personală

În dialog cu Mihaela Miroiu: Mi-aţi trimis CV-ul dv. şi am putut constata, încă o dată, explozia de creativitate culturală şi excelenţă academică, după 1990. Pare că energiile unei întregi generaţii, într-un climat democratic pe care „optzeciştii” îl sperau, şi-au găsit cea mai bună formă de manifestare, într-o epocă nouă venită aproape când trebuia. La 34 de ani, în cazul dvs.

Aţi resimţit totuşi, vreodată, nostalgia după vechea stare de lucruri, încercată de oameni din generaţiile precedente? S-a pierdut ceva, o dată cu extraordinarele câştiguri şi achiziţii postrevoluţionare? E ceva ce această epocă nouă nu vă oferă, iar cea veche o făcea?

Mihaela Miroiu: De câte ori aud de nostalgii după vremea comunistă îmi vine să spun: oameni buni, sunteţi nostalgici după tinereţea voastră! Îmi dau seama însă că exagerez. Am vorbit despre comunism cu sute de oameni, ascunşi ochiului public. Unii dintre ei regretă experienţe de înţeles: statusul social (mai ales activiştii, dar şi lucrătorii industriali care şi-au pierdut serviciul şi identitatea profesională la vîrste ceva mai tîrzii), predictibilitatea vieţii profesionale, siguranţa mai mare, lipsa competiţiei, omogenizarea socială, accesul general la concedii în staţiuni, decenţa în comportament. Regretă, aşa cum regret şi eu, că trăiesc într-o lume în care, cel puţin mediatic, meritocraţia nu se vede, în schimb parvenitismul ţipă ţopeşte pe toate canalele şi scoate limba sa kitsch în mai toate vecinătăţile.

De câte ori aud de nostalgii după vremea comunistă îmi vine să spun: oameni buni, sunteţi nostalgici după tinereţea voastră!

Din lista de mai sus, obiectiv vorbind, eu aproape că nu am ce să regret. Fac parte dintre învingătorii tranziţiei postcomuniste, europenizării şi globalizării. Subiectiv am, însă, nostalgii care nu au legătură cu regimul. Mi-e dor de oamenii care au plecat dintre noi. Mi-e dor de dimineţile şi serile de la Costineşti. Mi-e dor de starea mea hălăduind munţii cu fiul meu şi cu elevii mei adolescenţi. Mi-e dor de căldura sobei, dar mai ales de căldura stării de prietenie din casa lui Cristian Petru şi a Doinei Ştefănescu, de răsuflarea tăiată când vedeam Oscarurile cu Anca Jugaru şi Vlad Pătulescu, de fantezia minunată a Laurei Grunberg şi a lui Petru Lucaci, de emoţia în clipele în care librăreasa îmi strecura pe sub mînă un nou volum Mario Vargas Llosa, mi-e dor de putinţa să răs-citesc Nichita Stănescu şi Mircea Cărtărescu. Mi-e dor de marea literatură de care m-au înstrăinat reînvăţarea, ştiinţele politice, construcţiile instituţionale şi civice şi, de bună seamă, propriile mele cercetări şi cărţi. Mi-e dor de indiscutabila disponibilitate pentru teatru, concerte şi expoziţii. Mi-e dor de relaţiile non keep in touch. Mi-e dor de visare, ba chiar şi de un ceas de plictiseală. Mi-e dor să mă gîndesc la o rochie frumoasă, aşa cum mi-e dor de vestele unicat pe care mi le tricota Anca, cea care ne scotea sistematic din cenuşiu. Am doruri pentru lucruri mari şi lucruri mici.

Mi-e dor de marea literatură de care m-au înstrăinat reînvăţarea, ştiinţele politice, construcţiile instituţionale şi civice şi, de bună seamă, propriile mele cercetări şi cărţi.

Rezumînd: capitalismul şi competiţia îngustează, viaţa culturală şi emoţională în favoarea celei profesionale, iar democraţia te lasă să alegi singur la ce renunţi, încotro vrei să o iei, ce vrei să construieşti sau, dacă eşti mai afurisit, să distrugi.

La sfîrşitul comunismului ne-am trezit de capul nostru, ca să pedalez existenţialist, am fost aruncaţi în lume şi condamnaţi la libertate. Dar, Doamne, cît ne-am dorit-o! Acum o avem şi ne pare la fel de firesc ca şi faptul de a avea ochi, mîini, picioare. Uneori cînd uit cît de preţioasă e libertatea, fiindcă o am cu adevărat, o ascult iarăşi şi iarăşi pe Nana Mouskouri interpretînd Nabucco: Je chante avec toi, liberte!

Aşa cum generaţia actuală a fost educată că are drepturi, noi am fost educaţi că avem datorii. Presupun că mulţi am dat curs acestui impuls, bine sintetizat în expresia jurnalistică: „Avem o ţară. Cum procedăm?”.

Nimeni nu ne mai cenzura. Nimeni nu ne mai putea opri cu adevărat să ştim ce sîntem în stare să facem din lumea noastră, în aria noastră de influenţă şi competenţă. Este drept însă că unii dintre noi au fost privilegiaţi de la bun început prin simplul fapt al situării în oraşe mari universitare, nu în oraşe mici şi comune. Eu am fost norocoasă. Locuiam în Bucureşti. Aveam un cerc de prieteni care ne-a menţinut pe toţi în formă. Aveam acces la informaţii şi resurse. Am fost privilegiaţi şi prin vîrstă: la 34 de ani poţi să iei viaţa profesională şi socială de la început, poţi să te dezveţi, poţi să înveţi. Pentru cea mai mare parte a generaţiei părinţilor mei schimbarea formelor de relief ale societăţii nu a putut decît să facă obiectul contemplaţiei uneori perplexe, alteori fericite (accesul la televiziuni şi ziare a fost o bună vreme benefic în viaţa lor), uneori deznădăjduite: din nou le era dat să accepte pasiv schimbarea lumii după capul altora, să se uite ca Fetiţa cu chibrituri în vitrinele tot mai saturate de mărfurile şi tentaţiile lumii „burgheze  şi putrefacte” care a căzut peste ei.

Versiunea integrală, pe LiterNet.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite