Arta războiului prin obiectiv

Arta războiului prin obiectiv

Până la 11 octombrie, la Muzeul Ludwig din Budapesta, va sta sub lupă viaţa aproape neverosimilă a lui Robert Capa, unul dintre cei care au dat tonul fotografiei de război. Mereu cu o ţigară în colţul gurii, Capa a traversat, în mai puţin de 20 de ani, cinci războaie. Retrospectiva de la Ludwig merge dincolo de instantaneele de front, trăgând cu ochiul în „laboratorul” biografiei sale.

„Dacă o fotografie nu ţi-a ieşit bine înseamnă că nu ai fost suficient de aproape,” susţinea singurul martor care a înregistrat prin obiectivul foto Debarcarea din Normandia.

După principiul zis şi făcut, Robert Capa a forţat pe cât posibil limitele apropierii, construindu-şi cu o energie à la kamikaze un impresionant portofoliu în care imaginile de război merg mână în mână cu anchetele sociale şi cu portretele din marea familie a intelectualilor cu aplecări stângiste de la jumătatea secolului trecut.

De altfel, Capa a şi sfârşit căzând în capcana propriei devize, fiind ucis de o mină antipersonal în timpul Războiului din Indochina, la doar 41 de ani. Scene de pe fronturile celui de-al Doilea Război Mondial, din care te privesc soldaţi surprinşi în ultima clipă de viaţă, decupaje din Războiul Civil al Spaniei sau instantanee cotidiene din Uniunea Sovietică postbelică alternează cu imagini din intimitatea unor personaje ca Picasso, Hemingway sau Steinbeck.

Cel de-al doilea etaj al Muzeului de Artă Contemporană Ludwig din Budapesta este rezervat, începând cu luna iulie, celui care a pus bazele foto-jurnalismului de război şi, deloc de neglijat pentru practicile artistice de astăzi, celui care a reuşit să creeze o reţea eficientă de fotografi freelanceri.

După un tur prin încăperile tapetate alb-negru cu ceea ce ar părea un portret-robot al războiului, curatorii expoziţiei au pregătit un „plonjeu” în biografia numai bună pentru un scenariu de film a celui care a făcut istorie sub o identitate inventată. Documentarul proiectat într-una dintre sălile muzeului urmăreşte, pas cu pas, dinamica unei vieţi din care n-au lipsit nici aventurile de front, nici beţiile crunte cu parteneri redutabili ca Hemingway, nici partidele de poker sau iubirile mereu pe muchie de cuţit.

Jocul de-a Robert Capa

Endre Friedmann – pentru că acesta este numele adevărat al fotografului -, s-a născut în 1913 la Budapesta, iar dacă urmăreşti atent filmul documentar de la Muzeul Ludwig, afli că tatăl său era român, provenind dintr-un sat din apropierea Timişoarei.

Originea evreiască şi „flirturile“ cu protestele politice l-au determinat să plece la Berlin, unde, în loc să se apuce de scris, aşa cum plănuia la 18 ani, s-a angajat ucenic într-o cameră obscură. Şi de atunci, fotografia a devenit limba pe care a stăpânit-o cel mai bine.

După victoria lui Hitler, Friedmann a ales Parisul, oraşul care a funcţionat ca trambulină a carierei sale, mai ales în compania Gerdei Taro, la rândul ei fotografă, alături de care şi-a construit identitatea care avea să-l facă celebru. „Avatarul“ Robert Capa, prezentat drept un reputat fotograf american, s-a născut pentru ca cei doi iubiţi şi parteneri de front să-şi poată vinde imaginile, genealogia numelui trimiţând spre regizorul Frank Capra, dar şi spre cuvântul „capa”, care în limba maghiară înseamnă „rechin”.

Înainte şi după Gerda Taro

Gerda Taro (poloneza al cărei nume adevărat a fost Gerta Pohorylle) şi Robert Capa, un fel de Bonnie & Clyde ai fotografiei, au fost trimişi drept corespondenţi speciali pe câmpurile de luptă ale Războiului Civil din Spania.

Un cadru celebru, în care un soldat spaniol este susprins exact în clipa morţii, l-a propulsat pe Capa în liga „jucătorilor“ de categorie grea şi, ironic, cel mai puternic impuls care l-a determinat pe tânărul înarmat cu camere foto să-şi ducă misiunea foarte departe a fost chiar moartea iubitei sale.

La 26 de ani, Gerda Taro a fost călcată de un tanc pe frontul spaniol, în timp ce încerca să facă o fotografie ca la carte: apropiindu-se cât mai mult de subiect.

Femeie din miliţia loialistă spaniolă (1936) Foto: International Center of Photography

Vestea a funcţionat ca un declanşator pentru Capa, care de atunci nu a ratat niciunul dintre punctele fierbinţi ale hărţii geopolitice. A înregistrat, ca un seismograf vizual, ororile din China, tragediile din Africa de Nord, bombardamentele din Sicilia, pentru ca la 6 iunie 1944, de „Ziua cea mai lungă“, să aterizeze cu o paraşută la Omaha Beach.

Declanşând încontinuu, Capa a condensat masacrul în sute de cadre, din care au supravieţuit însă doar 11. Restul au fost distruse, din neglijenţă, într-un laborator londonez.

Arta care aduce moartea

Odată sfârşit războiul, fotograful cu fetiş pentru risc ia calea Uniunii Sovietice, unde, alături de John Steinbeck, a făcut un foto-reportaj despre ritmurile vieţii cotidiene şi un volum cu însemnări de călătorie. În 1947, alături de alţi prieteni pasionaţi de fotografie, printre care şi deja clasicul Henri Cartier-Bresson, Capa a pus bazele Magnum Photos, o cooperativă pentru fotografi freelanceri care nu doar s-a transformat la acea vreme într-o reţea de profesionişti, dar s-a dovedit un model atât de eficient, încât există şi astăzi. Înfiinţarea statului Israel nu a scăpat de obiectivul camerei sale, iar începutul anilor ’50 l-a prins călătorind în Asia, pentru mai multe expoziţii marca Magnum.

Deşi îşi promisese că nu va mai călca pe front prea curând, la invitaţia de a documenta primul război din Indochina, Capa a reacţionat ca la auzul unei formule hipnotice. Intrat în forţă pe câmpul de luptă, ca într-un soi de transă, artistul foto-jurnalismului şi-a găsit sfârşitul în 1954, în Vietnam, călcând pe o mină antipersonal, în timp ce fotografia măcelurile din jur. Ultima sa fotografie, reprezentând soldaţi alergând pe câmpuri, punctează circuitul expoziţiei ca un nod în gât.

La vânătoare cu Hemingway

Unul dintre primii care au făcut din fotografia de război o zonă autonomă, Capa-Friedmann a pus cap la cap, asemenea unui puzzle uriaş, un fel de foto-anatomie a războaielor. Indiferent de vârstă, rasă, culoare, orientare politică sau sex, protagoniştii lui Capa au dat ochii cu funcţia nivelatoare a morţii şi, tocmai de aceea, retrospectiva de la muzeul din Budapesta nu este o experienţă uşor de încasat.

Femei înarmate până-n dinţi, copii chinezi costumaţi în soldaţi şi puşi să lupte cot la cot cu adulţii, prizonieri ale căror priviri te trimit la „Abatorul cinci” al lui Vonnegut sau la romanele lui Louis-Ferdinand Céline, bătrâni executaţi fără ezitare, gropi comune sau, dimpotrivă, euforia primelor zile de libertate, nimic nu scapă de ochiul lui Capa.

Atunci când nu înregistrează versantul tragic al istoriei, fotograful vânat în egală măsură de nazişti şi de combatanţii stângii „radiografiază” viaţa cercurilor intelectuale şi artistice ale vremii. Între dozele de adrenalină pe care şi le lua în zonele de conflict, Capa îşi întâlnea vechii prieteni, printre care se numărau Ernest Hemingway – întâlnirea cu celebrul scriitor s-a consumat în timpul Războiului Civil din Spania -, Pablo Picasso, Gabriel Garcia Lorca şi John Steinbeck.

Ultima încăpere a expoziţiei de la Muzeul Ludwig este dedicată acestor portrete celebre: Hemingway privindu-şi languros sticla de coniac sau odihnindu-se, după o partidă de vânătoare, alături de fiul său Gregory, ori Picasso, în postura de tată grijuliu, jucându-se pe plajă cu fiul său Paulo.

Aproape happy-end cu Ingrid Bergman

Consumat de război şi de drumurile la capătul cărora se aflau, invariabil, băi de sânge, Robert Capa şi-a găsit câteva „insule” unde a încercat să lase la o parte dependenţa de ritmul conflictelor, una dintre acestea numindu-se Ingrid Bergman. În 1943, celebra actriţă vizita Europa, iar întâlnirea celor doi avea să genereze o chimie care l-a făcut pe Capa să ia, doi ani mai târziu, pulsul Hollywoodului.

Partenera lui Humphrey Bogart din „Casablanca” a fost la un pas să ceară divorţul pentru a-i fi alături lui Capa – cel pe care, după cum scria în autobiografia ei, l-a iubit nebuneşte. Însă celebrul fotograf a ales să-şi continue drumul la persoana întâi, ştiind că va fi întotdeauna pe câmpul de luptă. „Rear Window”, filmul lui Alfred Hitchcock din 1954, porneşte, de altfel, de la povestea de dragoste nicio-dată finalizată dintre Capa şi Bergman.

În scurta perioadă hollywoodiană, cofondatorul Magnum Photos a încercat să-şi îmblânzească firea, testând, cu un rol secundar, cariera cinematografică, doar pentru a o cataloga la scurtă vreme drept incredibil de plictisitoare. Şi-a continuat salturile de pe un continent pe altul, nedespărţit de ţigară şi de aparatul foto, schimbând hotel după hotel, în aşteptarea următoarei piste.

Muzeul Ludwig, de la pop art la Europa de Est

Palatul Artelor, clădirea în care funcţionează Muzeul de Artă Contemporană Ludwig, a fost deschis în urmă cu patru ani.
Dincolo de spaţiile muzeului, unde sunt concepute expoziţiile temporare şi unde este prezentată colecţia permanentă, axată pe pop art american şi artă contemporană din Europa de Sud-Est, Palatul adăposteşte Sala Naţională de Concerte Bela Bartok, dar şi Teatrul Festival.

Cea mai mare parte a Muzeului Ludwig este ocupată de sala de concerte Bela Bartok

Acolo se pun în scenă, printre altele, spectacolele Teatrului Naţional de Dans. Deşi la prima vedere arhitectura Palatului Artelor pare să aibă o puternică amprentă socialistă, odată intrat, spectatorul are de-a face cu o altă logică a lucrurilor, adusă la zi cu toate fineţurile tehnologice şi cu găselniţele esteticii minimaliste.

Preludiu cu Anton Corbijn

Înaintea retrospectivei Robert Capa, cei de la Muzeul Ludwig propuseseră publicului o altă porţie de fotografie, semnată Anton Corbijn, cunoscut mai ales pentru portretele lui David Bowie şi pentru regia filmului „Control”, dedicat lui Ian Curtis de la Joy Division.

În paralel cu seria Capa, se derulează la muzeul din Budapesta expoziţia „Things are Drawing to a Crisis”, o istorie fotografică a crizelor economice, din „genericul” căreia fac parte nume ca Walker Evans şi Luis Buñuel.

Epopeea negativelor pierdute

Până acum doi ani, istoria fotografiei era mai săracă cu câteva mii de negative aparţinându-i lui Capa. Trei valize de carton conţinând filmele fotografului realizate începând cu Războiul Civil din Spania, până în 1939, au fost ca şi dispărute pentru mai bine de jumătate de secol. Fiind forţat să părăsească Europa pentru America, Robert Capa i-a încredinţat valizele prietenului său Imre Weisz, la rândul său fotograf, acesta din urmă ducându-le mai târziu la Marsilia.

50 de ani în mexic

După arestarea lui Weisz, miile de negative au ajuns, nu se ştie cum, la generalul Aguilar Gonzales, care le-a asigurat o călătorie în Mexic, unde au şi rămas până la finalul anului 2007. Realizând importanţa istorică a misterioaselor valize, moştenitorii lui Gonzales le-au donat la International Center of Photography din New York, unde astăzi par să-şi fi găsit liniştea.

Moartea surprinsă în direct: Războiul Civil din Spania Foto: International Center of Photography

De altfel, International Center of Photography, partenerul principal al Muzeului Ludwig pentru proiectul expoziţional dedicat lui Robert Capa, a fost înfiinţat de Cornell Friedmann, fratele fotografului.

Descoperirea acestor negative joacă un rol esenţial în clarificarea mai multor polemici create în jurul autenticităţii fotografiilor lui Capa. Celebra sa imagine cu un soldat ucis „în direct” pe frontul spaniol a fost contestată în repetate rânduri, unele voci susţinând că multe dintre aceste instantanee sunt, de fapt, scene atent regizate.

Accesul la miile de cadre ale lui Capa şi analize pe care cercetătorii le fac deja la centrul de fotografie din Manhattan vor construi, cu siguranţă, un nou capitol din biografia fotografului, autor, de asemenea, a patru volume.