Faptul că autorităţile din Galaţi au hotărât să cheltuiască o căruţă de bani - adică aproape 200.000 de lei - pentru a face o fundaţie din beton („soclu“ i-au zis edilii) pe care să pună o lucrare de artă aparţinând unui sculptor german cunoscut (pe numele lui Ewerdt Hilgemann), a declanşat un uriaş scandal, cu acuzaţii de corupţie, de terorism politic şi alte asemenea „urări de bine“.

În esenţă, povestea este controversată de la un capăt la celălalt şi arată că, de fapt, când vine vorba de sifonarea/căpuşarea/tocarea banilor publici regula „arcului peste timp“ funcţionează ca unsă. Adică niciun obicei prost nu rămâne uitat, fiind perpetuat peste ani/decenii/secole de cei puşi să gestioneze banii ţării.

Dar să începem cu sfârşitul, pentru că altfel toată logica poveştii s-ar irosi prin meandrele îmbârligate ale timpului. Ei bine, soclul plătit de primăria din Galaţi nu costă 200.000 de lei. Conform devizului de lucrări făcut public de consilierii locali din Opoziţie (aşadar, „afacerea“ este o operă a coaliţie PSD-ALDE), soclul costă doar 37.000 de lei. Şi-atunci pe ce se dau restul de bani? – îi vine în minte, oricărui om normal, o întrebare de bun-simţ. Cum pe ce? Pe „şi altele“!

Documentele arată că aleşii de la Galaţi au fost de acord că un soclu de 37.000 de lei merită să aibă studii preliminare şi expertize de 11.000 de lei. Şi nu doar atât. Proiectarea paralelipipedului care înglobează vreo 20 de tone de beton face şi ea 63.000 de lei. Cu una, cu alta, dublu faţă de lucrarea în sine. O fi logic? Nici măcar nu mai contează, căci ar trebui să ne obişnuim cu ideea că logica nu prea are de-a face cu administraţia publică din România.

Iar aberaţiile proiectului continuă. Patru reflectoare de mici dimensiuni, care costă maximum 2.000 de lei cu totul, sunt vândute oraşului Galaţi cu 21.000 de lei. Şi mai este şi restaurarea lucrării de artă, care a fost estimată la 48.640 de lei, sumă la care cei de la primăria din Galaţi n-au avut nimic de obiectat, deşi nu trebuie să fii Anghel Saligny ca să pricepi că nu e în regulă.

Care restaurare, om bun?

În fapt, lucrarea în discuţie (se numeşte „Omagiu lui Brâncuşi“ şi a fost făcută acum aproape 30 de ani de sculptorul german Ewerdt Hilgemann) nu-i vreo mare o inginerie artistică. Este formată din patru prisme din tablă boţită, fiecare cu latura de 1,5 metri, care au fost sudate între ele pentru a forma un fel de „Coloană Infinită“ (vorba vine...) contorsionată, lungă/înaltă de vreo 12 metri.

În esenţă, toată lucrarea are 80 de metri pătraţi, iar „restaurarea“ constă în polizarea ruginii şi vopsirea suprafeţei în argintiu (culoarea originală). Potrivit devizului ce trebui onorat de autorităţile locale, operaţiunea va costa 608 lei pe fiecare metru pătrat, cam cât metrul pătrat de casă construită „la roşu“. Şi dacă nu vi se pare scump, vă dau ca exemplu tarifele percepute de firmele care fac astfel de lucrări de polizare şi de vopsire a suprafeţelor metalice. 

Am făcut rost de două oferte de la firme din oraş, preţurile fiind pe metrul pătrat, cu tot cu TVA: 180 de lei şi 200 de lei. Adică de cel puţin trei ori mai ieftin. Evident, nu socotesc aici faptul că în schema de personal de la Gospodărie Urbană (serviciu al Primăriei Galaţi, de altfel) există şi mai multe posturi de vopsitori (toate ocupate), caz în care costurile ar putea scădea şi mai mult.

Totuşi, ce-i o operă de artă?

Nu neg faptul că Ewerdt Hilgemann este un artist valoros, dovadă că are lucrări similare prin vreo 20 de oraşe ale lumii. Probabil că lumea apreciază stilul lui cam non-conformist de a sculpta. Însă, cu riscul de a fi contrazis vehement de cunoscătorii în ale artei, îmi permit să spun că „Omagiu lui Brâncuşi“ nu prea e o operă de artă, ci mai degrabă seamănă cu proiectul ratat al unui lăcătuş mecanic pus să facă rezervoare din tablă pentru cărat apă la cireada satului. La urma urmelor, ar fi absurd să considerăm că tot ceea ce face un artist este, automat, operă de artă. În orice domeniu există şi eşecuri.

În fapt, artistul a sudat la plesneală patru bazine din tablă, complet închise, cu laturile de 1,5 metri şi cu lungimea de trei metri. Apoi le-a sudat între ele, în prelungire. După aceea, le-a încălzit cu lampa de sudură, după care a aruncat apă rece peste ele. Evident, s-au deformat prin implozie, fiecare după cum s-a nimerit. Asta ar fi marea artă, deşi nu-i chiar clar de ce hazardul ar fi prezent într-o parafrază la „Coloana Infinită“ a lui Brâncuşi. La marele artist român vorbim despre formă atent studiată şi despre sens profund. Nu despre hazard botezat artă.

În fine, dincolo de aprecierile de ordin artistic (care sunt subiective, trebuie să recunosc), intervine şi contextul în care a fost realizată această lucrare. Unul special, care arată cum funcţionează „arcul peste timp“ în prăduirea banilor publici.

Ceea ce puţină lume ia în seamă este faptul că lucrarea amintită a fost realizată cu prilejul unei tabere de sculptură realizată – aţi ghicit? – pe bani publici. Se întâmpla acum aproape 30 de ani, în zorii democraţiei, iar un martor ocular, din zona artistică, mi-a povestit (cu nişte precauţii, citez: „Nu-mi da numele, că mă sfâşie şacalii!“) cum s-au derulat lucrurile.

Ministerul Culturii a aprobat, Ministerul Industriilor a ordonat Şantierului Naval şi Combinatului Siderurgic (întreprinderi de Stat pe atunci) să dea materii prime şi muncitori care să ajute artiştii, primăria s-a ocupat de cazarea la hotel şi de hrana participanţilor.

„A fost un prilej de a ne simţi bine între artişti, fără grija banilor, căci totul era decontat, fără presiunea criticilor, căci era libertate şi nu mai veneau tovarăşii să critice, iar noul val de critici nu se născuse. Ne-am bucurat de viaţă“, mi-a povestit sursa.

Am aflat astfel că moda acelor vremuri erau reciprocităţile ca la fotbal. Blaturi turistice în esenţă. Cum autorităţile se codeau să sponsorizeze artiştii locali, au fost inventate evenimentele cu participare internaţională. „Ţineai un neamţ sau un polonez o lună pe banii de la Stat, te invita şi el în Germania sau în Poponia măcar o săptămână. Ministerul Culturii deconta deplasarea şi toată lumea era fericită. Altfel, de unde bani pentru deplasări?“, mi-a mai mărturisit artistul care a asistat la celebrele tabere de sculptură în metal de la Galaţi.

Cât priveşte prestaţia artistică în sine, acesta spune că unii au realizat lucrări de o mare valoare. Capodopere în adevăratul sens al cuvântului (a menţionat explicit „Fructul Soarelui“, aflată nu departe de „Omagiu lui Brâncuşi“). Însă că altele au fost nişte rateuri.

„Printre lucrări sunt şi confecţii metalice de care s-ar ruşina chiar şi un lăcătuş de la şantierul naval. De ce crezi că lucrarea lui Hilgemann a rămas în bălării atâta amar de vreme? Dacă era ceva de capul ei o puneau pe soclu atunci, că erau bani cu nemiluita. Personal, cred că a făcut-o doar pentru a-şi justifica vacanţa în România“, a mai spus artistul.

Cumva neîntâmplător, a încheiat cu o întrebare – „Crezi că s-a schimbat ceva în România între timp? – la care n-am ştiut să-i răspuns. Sau poate că am ştiut, dar mi s-a făcut scârbă să răspund.

P.S.: În faţa acestor fapte, aproape că nici nu mai contează că lucrările pentru soclul lucrării s-au dat fără licitaţie, iar beneficiară este firma unui prieten al primarului oraşului Galaţi. E şi asta o artă, zic.