Arestul la domiciliu – secolul XXI sau Evul Mediu?

Odată cu intrarea în vigoare a noii legislaţii penale au fost modificate multe dintre prevederile codurilor penal şi de procedură penală. Unele articole au disparut iar altele, care existau doar în legislaţiile altor ţări, au apărut şi la noi. Una dintre aceste apariţii este instituţia arestului la domiciliu. O apariţie salutară, zic eu.

Dreptul la libertate se situează pe aceeaşi treaptă cu dreptul la viaţă, motiv pentru care abordarea acestui subiect trebuie făcută cu foarte mare atenţie şi obiectivitate.

Şi pentru că vorbim despre libertate, ar trebui să ne întrebăm ce se întîmplă cu cei care fie au fost reţinuţi 24 de ore, fie au fost cercetaţi în stare de arest preventiv una, doua sau mai multe luni, iar la un moment dat s-a dovedit că au stat în arest degeaba. Cine le dă înapoi orele sau zilele în care au fost privaţi de libertate? Cine le spală imaginea maculată? Cine le redă demnitatea? Din pacate nu puţine sînt cazurile în care instanţele finale dau sentinţe egale cu perioada cît cei acuzaţi au stat în arest. Nicio zi în plus. Asta pentru a evita un proces la CEDO. Dacă i-ar achita, fireşte aceştia ar cere despăgubiri. Desigur, există şi achitări iar sumele pe care statul român, adică noi, le are de plată se ridică la cifre ameţitoare.

Dar ce sumă poate despăgubi o oră sau o zi state pe nedrept în arest? Ce sumă poate îndrepta imaginea acelui om plimbat cu cătuşe prin faţa reporterilor aflaţi „întîmplător“ la intrarea în penitenciar sau arest?

Cînd scriu aceste rînduri nu mă gîndesc doar la cea mai răsunătoare eroare judiciară a justiţiei româneşti: cazul Ţundrea. Caz în care un procuror a administrat subiectiv probele ignorîndu-le pe cele ce-l dezincriminau pe învinuit, iar în contrapartidă a amplificat artificial probele acuzatoare.

Mă mai gîndesc şi la „cazul“ Berbeceanu, unde unii procurori acuză un om, – pînă la proba contrarie – onest, iar alţi procurori îi acuză pe primii procurori de măsluire de probe. Şi în acest joc murdar un om respectat de colegi şi de comunitate a trebuit să stea în arest pentru că aşa a vrut un procuror. Nu-mi doresc să fiu în pielea celor care vor să repare greşeala iniţială. Sper că nu printr-o greşeală mai mare.

Privarea de libertate, chiar şi pe o perioadă scurtă, este o măsură extremă ce ar trebui luată doar ca ultimă soluţie. Ea trebuie să fie o excepţie şi nu o regulă.

Arestul la domiciliu este o măsură restrictivă, mai puţin incriminatoare în caz de eroare judiciară şi nu la fel de traumatizantă pentru cel învinuit, poate pe nedrept.

Pe lîngă economiile reale realizate, cu hrana sau deplasările celui în cauză la termenele de judecată de exemplu, se poate proba şi buna credinţă a acestuia. Instanţa îi pune în vedere cu cine nu are voie să ia legătura; cînd, unde şi în ce condiţii se poate deplasa în afara locuinţei; ce are voie sau nu să comunice presei. Dacă nu respectă cele stabilite de instanţă înseamnă că nu a meritat încrederea acordată şi justificat, va ajunge în arest. Dar arestul la domiciliu este o masură restrictivă şi este normal ca, în cazul în care se constată că este vinovat şi ulterior condamnat, perioada de arest la domiciliu să fie scăzută din pedeapsa stabilită.

Doar că pentru a supraveghea comportamentul celui arestat la domiciliu ar trebui să exista acele brăţări de monitorizare. Braţări de care toată lumea vorbeşte, dar care au fost văzute doar în filme. 

Este ca şi cum ai construi un superb velier, iar la final în loc de pînze, pe catarge întinzi plase de pescuit. Şi te mai şi miri că nava nu se mişcă.

Magistraţii nu trebuie să uite că nu sîntem în Evul Mediu unde prezumţia de vinovăţie şi regina probelor-recunoaşterea comiterii faptei, chiar şi prin tortură, reprezentau cheia de bolta a sistemului judiciar din acele vremuri.

În secolul XXI, în România europeană, funcţionează din plin principiul prezumţiei de nevinovăţie şi din păcate greşelile justiţiei nu sînt plătite de cei care le comit.

Utopic vorbind, ce-ar însemna ca, adaptîndu-se la politica de piaţă capitalistă, cel privat de libertate pe nedrept să solicite dobîndă, în natură, la ceea ce a suferit?! Măcar de 10%. Sub cea a băncilor. Dobîndă pe care s-o achite cei care l-au condamnat. Adică la 30 de zile de arest preventiv nemeritat, cel care a luat masura nedreaptă să stea măcar 3 zile în arest. Chiar şi la domiciliu. Trei zile care să i se scadă din vechimea în muncă. Doar a stat acasă, nu?!