Sunt contra avortului. O scriu limpede şi clar pentru a fi bine înţeles. Motivele sunt următoarele:

1. Avortul este uciderea unui om. Indiferent că legea ne consideră persoane doar de la o vârstă oarecare biologică, noi suntem oameni din momentul concepţiei. Nu există un timp în care să nu putem fi consideraţi oameni, ci doar „produs de concepţie”. Indiferent că arătăm ca un zigot sau ca un matur, rămânem ceea ce suntem: oameni. Aceasta este o slăbiciune a legii: să ne considere că un timp nu suntem oameni. Poate cineva să nu se considere om un timp oarecare?

2. Cine poate trăi cu gândul că părinţii săi naturali ar fi vrut să-l ucidă? Fiecare dintre noi a fost acolo, în pântecele mamei lui. Dar tot fiecare dintre noi dorim să ne bucurăm de dreptul ontologic al vieţii. Când cineva ne ameninţă cu moartea, ne displace, tocmai pentru că vrem să trăim. Dar atunci, de ce altora nu le îngăduim acest drept? Cine suntem noi, în faţa vieţii (nu a legilor făcute tot de noi) ca să avem dreptul să ridicăm chiureta asupra ei?

3. Avortul este o mare decădere umană. El vine din trei mari direcţii, legate strâns între ele.

Prima este plăcerea, care duce la apariţia sarcinii neaşteptate. Fie că partenerii se învoiesc, fie că este un viol, plăcerea trupească (de comun acord sau siluită) stă la baza concepţiei. Copii nu vin cu barza, ci cu împreunarea trupească. Însă într-o lume din ce în ce mai sexualizată, hormonii tropăie alarmant prin trupurile înfierbântate, ceea ce face mult mai grea înfrânarea. A vorbi astăzi despre feciorie sau înfrânare este similar cu a accepta să fii public declarat irealist sau nebun. Dar , oare, nu noi înşine ne-am adus aici? De aceea, plăcerea trebuie asumată. Decât să legalizez dreptul de a ucide, mai bine aş legaliza obligaţia celui ce a poftit să-şi asume şi rezultatul (inclusiv violatorul – de ce să fie doar temporar pedepsit cu închisoarea? Mai de folos este să-şi răsplătească fapta îngrijind de cel nevinovat faţă de plăcerea lui).

A doua este egoismul. O sarcină venită pe neaşteptate pune viitorilor părinţi egoişti o povară ce lor li se pare insuportabilă: limitarea libertăţilor la viitoare plăceri. Un copil ajunge să fie astăzi socotit o povară pentru că deranjează bioritmul şi buzunarul egoiştilor. Cum să am un plod agăţat de gât, eu care vreau să fiu liber/liberă? Scapă de el...este sentinţa crudă pe care mulţi egoişti o rostesc, uitând că doar dragostea părinţilor lor nu i-a supus pe ei înşişi aceleiaşi sentinţe.

A treia este lipsa de conştiinţă şi de cunoştinţă. Mulţi care vor să avorteze, pe lângă lipsa de conştiinţă morală, au şi o lipsă de cunoştinţă asupra implicaţiilor profunde, fizice şi psihice, ale avortului. O armată de specialişti atrag atenţia că, pe lângă riscurile fizice, implicaţiile psihologice sunt enorme. Se vorbeşte astfel de „sindromul post-avort”, care pleacă de la sentimentul de vină şi poate merge până la depresie şi chiar suicid. De aceea, consider binevenite iniţiativele legislative care stipulează consilierea obligatorie a mămicilor care vor să avorteze, în sensul în care le conştientizează asupra implicaţiilor unui avort.

Însumând aceste trei direcţii, pot spune că, practic, avortul este consecinţa ucigătoare a plăcerii necontrolate. Atât de ucigătoare, încât statisticile sunt cutremurătoare. Între 1958-2011 avem înregistrate, doar în sectorul public, 21.651.277 avorturi. Un popor întreg de români.

Apoi aflăm de la Ministerul Sănătăţii că, în intervalul 1990-1992, datorită politicii liberale faţă de avort, rata avortului provocat legal a atins cel mai ridicat nivel din lume – aproape 200 la 1000 de femei între 15-44 de ani. Aceasta corespunde unei rate a avortului de aproape 3 avorturi provocate la fiecare născut viu pentru aceeaşi perioadă”. (Fragment din volumul „O viziune asupra vieţii”, manuscrisul ed. a II, revăzută).

În fine, Institutul Naţional de Sănătate publică ne informează că, în anul 2012, avem 88.135 avorturi înregistrate, dintre acestea 57,3% fiind la cerere, 42,5% fiind incomplete (spontane) şi 0,1% fiind provocate. Astfel, la 1000 de născuţii vii, avem 438 de întreruperi de sarcină. Adică aproximativ un avort la două naşteri. Cumva mai îmbucurător faţă de 1990-1992, dar trist pe de altă parte: unul din trei prunci este ucis înainte de a se naşte.

Este Buna Vestire. Momentul acela în care Dumnezeu S-a întrupat şi apoi S-a născut din pântecele Maicii Sale, într-o lume nedreaptă şi rea. Ce veste bună dăm noi copiilor noştri? Că îi vom ucide pentru că nu suntem în stare să îi dorim sau să îi îngrijim? Mă gândesc la frământarea din sufletul Dreptului Iosif, când a aflat că Fecioara Maria a rămas însărcinată. Oare i-ar fi propus să avorteze?

Dar noi ce facem când aflăm de o sarcină? Am fi în stare să-l avortăm pe Dumnezeu? Pentru că, teologic vorbind, fiecare prunc este chipul lui Hristos: „Oricine va primi, în numele Meu, pe unul din aceşti copii pe Mine Mă primeşte; şi oricine Mă primeşte, nu pe Mine Mă primeşte, ci pe Cel ce M-a trimis pe Mine.” De fapt, de fiecare dată când facem ceva rău, îl mai omorâm câte un pic pe Dumnezeu. Fie în noi înşine, fie în aproapele nostru (numit, în noua limbă de lemn seculară, „cel de lângă noi”).

De aceea, conştiinţa creştină nu poate accepta avortul, ca soluţie la problemele şi provocările vieţii. Răspunsul Mariei, Eva cea Nouă (Eva însemnând „cea vie”, care are rolul de a fi „mama tuturor celor vii”) la Vestea Arhanghelului Gavriil este unul smerit şi ziditor de Viaţă: „ Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău”. Un răspuns, desigur, greu de acceptat de către mişcările feministe extremiste, care confundă robia faţă de Dumnezeu cu slugărnicia. În creştinism nu vorbim de o declasare a femeii ci, dimpotrivă, despre puterea înălţătoare a dragostei creştine. Cred că orice femeie îşi doreşte să fie iubită. Şi o merită din plin, aşa cum şi Maica Domnului a meritat să fie aleasă pentru a naşte cel mai iubit şi (deopotrivă) hulit Prunc al istoriei umanităţii: Iisus.

În acest sens, mi-aş dori ca cei care susţin avortul prin dreptul de a dispune de propriul trup, să aplice acest drept nu numai post-concepere, ci şi înainte de concepere, fiind mai cu băgare de seamă în fierbinţeli. A dispune de trup înseamnă şi a-l controla, a nu-l lăsa să zburde în voie. Plus că, moral vorbind, a dispune de trupul tău nu este tot una cu a dispune de trupul celui din tine, al pruncului. Principiul „Eu te fac, eu te omor” este unul total contra umanităţii, care contravine chiar poruncii: „Să nu ucizi”.

Mai departe de atât, sigur că fiecare face ceea ce doreşte. Cu consecinţele de rigoare. Dar mi-aş dori ca în loc de interzicerea avortului să avem legi care să sprijine dreptul la viaţă al copilului şi asumarea părintească a acestuia. În fond, el n-are nici o vină. De ce tocmai el să fie ucis? Fără ucidere nu suntem în stare să rezolvăm problemele noastre?

Interzicerea avortului nu va rezolva nimic. Mai bine să găsim copiilor soluţii de trai.

PS. Am văzut o ştire care relata, indignat, că la Valea Plopului, un sat fără canalizare, există 28 de biserici. Impropriu spus: este vorba de altare-paraclis, construite de părintele Nicolae Tănase în cadrul centrului social al copiilor salvaţi de la avort şi abandon. O jerfă adusă lui Dumnezeu pentru fiecare casă de copii. Biserica asta face în fond: ridică altare şi salvează oameni. Canalizări să facă cei ce sunt în drept. N-ar fi corect să comparăm viaţa unui copil cu valoarea unei canalizări. Chiar dacă, brutal şi grotesc, uneori chiar îi aruncăm la canalizare.

PS2. Stiu că titlul este îngrozitor, poate chiar extremist. Este însă opţiunea mea de a sensibiliza conştiinţa celor ce ucid. Dacă dragostea nu ne mai poate opri, măcar groaza să ne determine să conştientizăm ce facem.