„Apuripu-ripu/ A murit Dumitru/ Pe-o scândură lată/ Cu sula sculată!”

Era doar unul dintre cântecele pe care tatăl meu le cânta în timp ce dansa, spre amuzamentul trecătorilor, atunci când era mic. Era o altă formă de cerşit, una mult mai soft, care în ziua de azi se numeşte crowdfunding prin entertainment. Rezultatul era acelaşi: la 4 ani, câştiga ceva bani care ajutau familia.

Moartea tatălui său, imediat după ce s-a întors rănit de pe frontul de est, coroborată cu ascuţirea sentimentului de supravieţuire pe care l-au câştigat în perioada cât au fost deportaţi în Transnistria, făcuse ca ceea ce mai rămăsese din familia lui să fie dispusă să exploateze orice resursă marginală pentru a supravieţui. Nu mai ştiau de „ruşine” şi nici nu îi interesa ce zice lumea. Cei 2 ani petrecuţi în iadul de la Bug îi transformase în nişte umbre a ceea ce fuseseră.

Înainte de război fuseseră nişte oameni tare mândri. Bunicul făcea afaceri cu porci cu un patron din Bucureşti care deţinea o fabrica de mezeluri şi periodic livra sute de animale către abatorul deţinut de acesta. În plus, meşteşugul de fierar pe care îl transformase în artă îl făcuse destul de cunoscut în zonă şi comenzile pe care le onora asigurau un venit considerabil întregii familii. Cumpărase o casă foarte mare, pe strada Poşta Veche, şi 12 din cele 24 de camere ale imobilului erau închiriate. Îşi trimisese toţi cei 7 copii la şcoală, să înveţe carte.

După ce a fost înrolat pe front, parte din familia lui a fost deportată din greşeală, jandarmii confundând două familii Duminică. Gurile rele spun că cei care doreau să preia afacerile bunicului au plătit destul de mult să scape definitiv de ai mei din Galaţi. Într-o dimineaţă, au venit jandarmii, i-au luat şi i-au dus, întreaga lor avere fiind confiscată. Au urmat 2 ani de iad, de unde s-au întors doar o parte. Bucuria vieţii lor de dinainte nu a mai existat vreodată.

Tata avea doar cinci ani atunci când a rămas orfan (de tată). Nu mai aveau casă şi au locuit, o perioadă, în grajdul unde unchiului lor ţinea caii. Bunica muncea cu ziua, „la cocoane”, şi încerca să supravieţuiască alături de cei 7 copii, asiguratul mâncării fiind cea mai mare provocare. Toţi au renunţat la şcoală, mai puţin cel mic, respectiv tata. Tata a iubit caii întreaga lui viaţă.

Perioada sărbătorilor de iarna era, poate, cea mai veselă perioadă a anului şi „colindatul” devenise o meserie. Se mergea prin târg, se dansa „apuripu-ripu”, bunica ajuta „cocoanele” la făcut curăţenie şi puteau să strângă, în urma unui efort colectiv, ceva bănuţi care să îi ajute să treacă peste iarnă. Nu mai zâmbeau şi uitaseră ce înseamnă să te bucuri de colinde. Colindul era doar un instrument folosit zilnic „la muncă”, pe care trebuia să-l performezi cât mai bine. Nimic despre tresărire sau despre suflet. Era doar un job.

Când tata a împlinit 14 ani, bunica a plecat lângă bunicul. Tata a renunţat la şcoală şi un vecin l-a ajutat să se angajeze la forjă, acolo unde, până când a putut munci efectiv la turnătorie, aducea apă muncitorilor. Nu a mai cântat colinde, şi nici „apuripu-ripu”. Doar încerca să răzbată în viaţă.

Când noi, copiii lui, am crescut mari, ne lua în fiecare an de sărbători şi mergea să-şi ureze familia. Petreceam câteva ore pe la neamuri cântând colinde şi se întorcea acasă destul de cherchelit, însă cu un zâmbet care îi acoperea toată faţa. Fraţii lui ne aşteptau, iar venirea noastră era însoţită de chiote şi bucurie. Ieşeau, cântau cu noi şi toată curtea se transforma într-un cor uriaş. Ne cântam nouă, nemaifiind cineva care să stea doar sa asculte, toţi ai casei fiind cântăreţi şi gazde în acelaşi timp. Eram „plătiţi” cu bucurie, cu râsete, cu strângeri în braţe şi cu sentimentul că familia îţi este aproape. Faptul că era înconjurat de cei patru băieţi ai lui era cea mai mare mândrie. Reuşise să facă cu noi ceea ce şi tatăl lui îşi dorise să facă cu ei: să ne crească mândri, drepţi, cu principii, să ne dea la şcoala şi să ajungem OAMENI.

Apuripu-ripu nu mai există. Există doar: „La poartă la Ştefan-Vodă/Lerului Domnului/ Boierii s-au strâns la vorbă/ Dar-a vorba de cin’ este/ De Iisus născut din iesle/ Însă Ştefan Domn cel sfânt/ De la rugă auzind/ Pe boierii ce vorbeau/ Şi pe Domnul proslăveau/ El de dată s-a plecat/ Cu boierii s-a-nchinat/ Şi cu glasul de supus/ A slăvit pe domn Iisus”.