Miza mea şi a noastră nu era atunci - nu putea fi - egalitatea sau dreptatea socială, utilizate până la saţietate de vechii conducători ai unui regim ce se pretindea al echităţii socialiste. După atâta „echitate“ câtă suportasem în anii ’70 şi ’80, noi, „decreţeii“, visam la libertate şi ne doream liberalism.

Dacă generaţii sunt trei într-un secol şi dacă a noastră e ultima din secolul 20, devine destul de clară diferenţa faţă de generaţia ulterioară, postrevoluţionară, născută şi formată într-o epocă de libertate, liberalism şi inegalitate socială. Un tânăr de azi este la antipodul unui „decreţel“, chiar dacă se întâmplă ca ei să fie buni prieteni ori rude apropiate. Primul este obsedat de o problematică de stânga, al doilea, de una de dreapta; primul vrea drepturi pentru comunităţi şi colectivităţi, al doilea, pentru individ; primul e împotriva corporaţiilor şi marelui capital; al doilea a visat să devină corporatist şi să se îmbogăţească. Eu, de pildă, aş vrea să devin bogat; iar scrâşnetul lăzilor pe cimentul unei mizerabile alimentare ceauşiste, la câte o coadă de ore întregi pentru lapte, ulei, pâine, zahăr, salam - n-o să-l uit niciodată. Edificat asupra echităţii socialiste, nu o mai vreau repetată.

Cum mitizezi o libertate

Treptat însă, am început să mă dumiresc că nici cu libertatea nu este atât de simplu, de uşor şi de neproblematic precum ni se părea nouă în ultimul deceniu al „Epocii de Aur“. A scăpa cumva de Ceauşescu era idealul nostru prim şi ultim. Nu doar că nu aveam o bună reprezentare a ceea ce avea să urmeze, dar nici nu înţelegeam prea multe din realitatea ţărilor occidentale, pe timpul „lagărului socialist“. Aveam un deficit de cunoaştere concretă, spre deosebire de generaţia tânără de astăzi, crescută cu telefonul mobil în mână şi care îţi descrie poate mai bine Grecia şi Italia decât România. Noi visam mult şi mitizam abundent. Ei au posibilitatea observaţiei directe şi a comparaţiei edificatoare.

Libertatea este peste tot şi în numele ei se face orice, ea îşi schimbă şi natura, şi structura. Ridică o altă miză. Problema noastră, din 1990 încoace, nu mai este aceea de a câştiga revoluţionar libertatea, ci de a o gestiona. Nu ne mai luptăm pentru libertate, ci cu libertatea noastră, a ei, a lui, a ta, a mea.

Când nu ai libertate de opinie, de expresie, când nu poţi să călătoreşti, când nu poţi să te informezi, când nu poţi să citeşti anumite cărţi şi să vezi anumite filme, când artiştii fugiţi din România Socialistă devin indezirabili şi nu le mai poţi menţiona nici numele, nici opera, când trebuie să-ţi duci maşina de scris la Miliţie pentru a fi înregistrată, când trebuie să dai socoteală pentru orice responsabilului organizaţiei de Partid, sectoristului, securistului, miliţianului, controlorului, activistului, când telefonul îţi este ascultat, iar în dosarul tău sunt adunate toate faptele „duşmănoase“ ale familiei din 1900 toamna până azi, când te simţi, tu, cetăţean român, un fel de ins tolerat în propria ţară, prin magnanimitatea P.C.R. în frunte cu Secretarul său General - e destul de firesc să visezi şi să mitizezi o libertate în care, aşa zicând, să fii lăsat naibii în pace.

Legi nescrise

Când, în schimb, libertatea este peste tot şi în numele ei se face orice, ea îşi schimbă şi natura, şi structura. Ridică o altă miză. Problema noastră, din 1990 încoace, nu mai este aceea de a câştiga revoluţionar libertatea, ci de a o gestiona. Nu ne mai luptăm pentru libertate, ci cu libertatea noastră, a ei, a lui, a ta, a mea. Dintr-un element abstract, libertatea a devenit un termen concret; şi dintr-o valoare, un bagaj tot mai încărcat cu probleme, obligaţii, sarcini individuale. E destul de neplăcut ca, într-o epocă a libertăţii de opinie şi expresie, să argumentezi că unui premier nu-i poate fi documentat plagiatul fiindcă textul din lucrarea sa şi textul din lucrarea cealaltă sunt cu alt corp de literă. Ceea ce într-o dictatură ar fi „mers“ (dictatorilor le place să creadă că sunt doctori şi savanţi şi au tendinţa de a-i convinge şi pe ceilalţi că acesta-i adevărul) „nu merge“ într-o democraţie. În libertate nu mai trebuie să-ţi fie frică şi nici nu mai ai această scuză. Din acest punct de vedere, nouă, „decreţeilor“, ne e mai greu şi decât hipsterilor, şi decât celor din generaţia precedentă. Noi suntem chemaţi să nu ne mai fie frică de nimeni şi nimic, dat fiind că trăim deja de un sfert de secol într-o democraţie.

Dar acum, când îmi închei etapa şi volumul de publicistică, adică de texte implicate, de atitudine, civice, realizez că libertatea mea nu este nici completă, nici perfectă. Ea este îngrădită de coduri şi constrânsă de cutume, de legi nescrise şi reguli comunitare. Nu mă simt atât de liber încât să stau jos în tramvai când o bătrână este în picioare lângă mine. Nu sunt atât de liber încât să dau buzna într-un altar. Nu-mi iau libertatea de a-i spune unui bolnav în ultima fază de cancer că va muri într-o lună. Nu pot fi liber să mint, să fur, să înşel, să fac rău, să calc în picioare un seamăn al meu. Nu mai mă simt liber nici măcar să consum carne, de când un primar al Capitalei s-a pus pe omorât câinii din Bucureşti.

Nu mă simt deci liber, ci aproape liber, iar acest „aproape“ a ajuns să mi se pară la fel de important ca libertatea însăşi.