Nu am să intru aici în logica argumentaţiei petiţiei înaintate Parlamentului. Ceea ce îmi reţine atenţia este altceva: cum am semnalat deja într-un text anterior, asistăm relativ neputincioşi la otrăvirea spaţiului public prin folosirea unor etichete deplasate. Iată, trei milioane de români sunt „proşti“, dacă nu „ipocriţi“, cum afirmă alt autor, aşa cum milioane de alţi români care au votat în diaspora erau, la vremea lor, cetăţeni de mâna a doua, ca să nu mai amintim de „proştii“ care au votat un referendum validat, dar nici până acum pus în practică.  

Cuvintele nu sunt inocente. Vorba precede fapta, aşa cum ideologia justifică teroarea. Una dintre trăsăturile gândirii totalitare roşii era înfierarea celui de altă părere. Practica o găsim în toate documentele epocii: cine nu pactiza cu comuniştii ajunşi la putere exclusiv prin forţă şi fraudă, era acuzat ca fiind „legionar“, „fascist“, „imperialist“, „spion“, „decadent“, „burghez“, „criminal“, „duşman al poporului“, „element periculos“, „sabotor“ etc. Toate aceste etichete au justificat condamnări la moarte sau la temniţă. Calomnia ca instrument juridic.

Revenind în actualitate, aplicarea cu evidentă şi consecventă rea credinţă a unor ştampile verbale întăreşte impresia de ţară bolnavă, neguvernabilă, în care bătăliile sunt crunte, fără menajamente, toată suflarea, fără rest, fiind într-o tabară sau alta. Se lasă impresia că nu mai există o cale de mijloc, că moderaţia a ajuns să fie celălalt nume al laşităţii, că tentativa de a înţelege şi pe cei de cu totul altă opinie se învecinează cu trădarea, că discernământul este un lux pe care nu ni-l putem permite. Tocmai pentru că suntem în plină luptă!

Aplicarea cu evidentă şi consecventă rea credinţă a unor ştampile verbale întăreşte impresia de ţară bolnavă, neguvernabilă. (...) Se lasă impresia că moderaţia a ajuns să fie celălalt nume al laşităţii, că tentativa de a înţelege şi pe cei de cu totul altă opinie se învecinează cu trădarea.

Această spirală a violenţei verbale este chiar ultimul lucru de care avem nevoie. Când suntem în pragul unui moment de coagulare naţională pentru Brâncuşi, al meu şi al nostru deopotrivă, petiţia semnată de trei milioane de concetăţeni oferă, înainte de orice, un exemplu de mobilizare. Din care avem cu toţii de învăţat, indiferent dacă suntem sau nu de acord cu tema în discuţie. Un civism treaz, iniţiative la firul ierbii, organizarea binelui comun începând cu blocul şi strada unde stăm, integrare, iar nu excludere – iată de ce avem nevoie.