Apel către lingăi

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Traian Băsescu, fostul modernizator al statului român cu de-a japca, şi-a descris adulatorii din trecut cu apelativul dispreţuitor de „lingăi”. Unii s-au simţit răniţi în amorul de sine, vexaţi că li s-a pus pe flit această etichetă. Alţii au simţit nevoia să explice mecanismul lingărelii şi chiar să glorifice operaţiunea scârnavă. Orice explicaţii ar găsi râtanii, regula de bază a lingăilor a fost devoalată: linge şi scuipă unde ai lins.

În grădina zoologică din politica dâmboviţeană, comensualismul există ca o formă de existenţă naturală. Aproape toate lighioanele politice (şi culturale) trăiesc pe spinarea statului şi sug de la ţâţa nesecată a resurselor publice. În această faună dezgustătoare, lingăul este unul dintre cele mai infecte specimene.

Lingăul face parte din specia necrofagilor, subgenul coprofagilor, ramura greţoasă care se hrăneşte cu mizilicuri redigerate.

Traian Băsescu ştie ce vorbeşte, iar ca fost stăpân al grajdurilor mioritice cunoaşte prea bine trăsăturile acestei creaturi becisnice. Nu există specimen mai josnic printre primatele vorbitoare decât lingăul nesimţit, cel care curăţă posteriorul „gazdei” fără să i se ceară, care pune botul la popou fără să i se solicite, care dă cu ciocăzanul în orificiu fără să fie nevoie. Dar şi mai scârboşi sunt lingăii care, după ce au asudat sub limbă aproape un deceniu de dragul lui Zeus, acum strigă în gura mare că gura nu le pute.

Adică după ce au prestat cu osârdie intromisia organului vorbirii în deschizătura marelui jupân, scoţând limba de câte un cot, umplând de bale spaţiul public şi căutând orice împrejurare care să le permită să privească duios în ochiul maro al mai marelui şnapanilor, acum se prefac că nici nu ştiu despre ce e vorba când le spui despre semering.

Lipsit de propriile resurse, lingăul ia la limbă fără să ezite orice gură de scurgere din care consideră că ar putea să se hrănească. Aidoma muştelor de bălegar, care au nevoie de excremente şi de materiale aflate în putrefacţie, lingăii nu pot să se multiplice şi nici să prospere în absenţa compostului puterii, oferit de cei pe care îi slujesc vremelnic şi fără tragere de inimă. Iar, pentru că lingăii au nevoie de un loc de lins pentru a putea supravieţui şi pentru a le merge bine, de îndată ce apare un loc mai bun de lins, îşi părăsesc stăpânul fără scrupule.

Întâlnim diverse specii de lingăi pretutindeni, însă cei mai mulţi dintre ei sunt recognoscibili prin modul mieros şi plin de reverenţă cu care vorbesc şi se comportă atunci când au nevoie de o favoare, de un mic stimulent, de un împrumut, de un ajutor, de o intervenţie, de o poziţie. Lingăul face genuflexiuni plin de reverenţă şi de consideraţie, complimentează deşănţat, laudă fără jenă, se ploconeşte şi face temenele doar-doar va fi lăsat să-şi insereze şi el limbuţa în orificiul aducător de binefaceri. Jură credinţă veşnică, îţi şopteşte cât de mult te apreciază, te numeşte fratele lui de suflet sau chiar te cheamă să îi fii nănaş. Te-ar ţine chiar pe palme, până la sfârşitul lumii dacă e nevoie. După ce nu mai are ce să extragă de la tine, însă, te ţine din palme.

Pentru că lingăul nu prestează niciodată gratuit, actul său nu este în niciun caz unul de igienă, cum vrea să arate, ci unul de subzistenţă. De îndată ce dosul pe care îl cultiva nu mai are un fotoliu de conducere sub el, lingăul încetează orice activitate de inserţie a organului gustului în organul puterii.

Servil şi umil până când are nevoie de tine, lingăul mioritic devine leu-paraleu după ce gazda şi-a pierdut puterea şi recuperează toate clipele de auto-umilire prin care a trecut, din proprie voinţă de altfel, printr-o atitudine dispreţuitoare după ce s-a suit în poziţia pe care o visa. Dacă are nevoie din nou de tine, uită că te-a jignit şi îşi reia, fără culpe morale, activitatea de lingăreală.

Un lingău revoltat, căruia nu i s-au uscat bine dejecţiile de pe buze, strigă azi că e un erou. Are dreptate, nu e uşor să fi lingău, e un gest de mare responsabilitate socială.

Orice lingău îşi doreşte în taină să ajungă cândva şi el obiectul lingărelilor. Într-o bună zi va fi şi el lins la rândul lui. Pentru că circuitul în natură al lingăilor seamănă mult cu lanţul fetelor de la Căpâlna. Întotdeauna în dosul unui lingău mai mare, vom găsi câte un lingău mai mic.

Poate că lingăritul e moştenit din epoca otomano-fanariotă, când dregătorii de pe malurile Dâmboviţei sărutau cu evlavie papucul sultanului şi puneau buzele fără să pară scârbiţi pe pulpanele paşalelor. Din păcate această practică a dus şi la instaurarea unor nulităţi în poziţii de putere în România modernă. Cel mai bun exemplu este ascensiunea gângavului cizmar în fotoliul de preşedinte ale Republicii Socialiste - Ceauşescu a fost creat de lingăii care l-au proslăvit şi l-au uns cu saliva laudelor sfruntate, până când el însuşi a ajuns să se creadă imaculat. Nici lui Traian Băsescu nu i-a părut rău cânt era gâdilat pe din dos de limbuţele şcolite ale intelectualilor vremii.

Oricum ar fi şi în orice epocă s-ar manifesta, închinăciunea şi mersul în patru labe îl ajută pe lingău să ajungă în poziţia adecvată pentru a presta actul aplicării limbii la locul potrivit.

Nu există numai lingăi simpli sau primitivi, banali dătători de mângâieri umectate la baza spinării mai marilor zilei. Nu toţi lingăii sunt de proastă calitate sau de extracţie joasă. Aşa cum reiese din textul unuia dintre lingăii cu ştaif ai fostului preşedinte, care şi-a publicat gândurile despre fostul său stăpân, doctrina lingăritului este una de-a dreptul filosofică. Găsim în această luare de poziţie o adevărată arta lingăului, care astfel a dobândit, în mod oficial, un ghid practic, un manual de folosinţă.

Dar chiar şi lingăul de bun gust, slugoiul de lume bună, are aceleaşi trăsături îngreţoşătoare cu cei mai josnici dintre slugarnici.

Deşi pare alambicată, doctrina lingăului în fond e simplistă – fie că e nevoie, fie că nu, o limbă bine plasată nu strică. Dar, după cum spune manualul lingăului de nivel înalt, limbiceala nu trebuie să fie necondiţionată. Lingăul când linge, o face cu un scop bine definit, cu obiective precise. Mai ales când optează pentru un dos prezidenţial, îşi face mari speranţe. Pentru că, după cum recunoaşte lingăul teoretician, acesta se poziţionează în postura de slugarnic pentru că aşteaptă beneficii.

Aici fostul preşedinte s-a înşelat - nimeni nu se face lingău de dragul linsului în sine. Linsul nu e o stare naturală, e obositor, înseamnă eforturi, cere îndemănare. La sfârşitul procesului lingărelii aşteaptă o recompensă. Dacă are nevoie de tine, eşti la înălţimea aşteptărilor sale şi te priveşte de jos în sus, se gudură şi te cultivă. Dacă nu îi mai serveşti, te scuipă cu dispreţ. Lingăul e şi mândru de activităţile lui şi se consideră împăcat cu sine. Pentru că adevăratul lingău linge din convingere, cu dăruire şi chiar cu frenezie. E el însuşi convins de necesitatea gestului său dezgustător. Îţi dă limbi până te orbeşte, te epuizează cu slugărnicia şi face exces de zel.

Ca orice parazit, lingăul se identifică în primă fază cu victima la care este acuplat. Ba chiar mai mult, adeseori lingăul nutreşte iluzia că limbile date au avut o funcţie etică, că el a frecat sursa defecatorie cu limba pentru că urmărea un ideal mult mai înalt, aflat mult mai sus pe tractul intestinal a gazdei.

Cu toate că se hrănesc din dejecţiile lăsate în urmă de stăpânii lor vremelnici, lingăilor le place să se creadă oneşti şi cinstiţi, cu feţe prea-curate şi guri parfumate. Pentru că, aşa cum mărturisesc foştii lingăi publici, ei nu consideră că relaţia dintre ei şi posteriorul pe care îl slujesc ar fi „contractuală”. Când susţii prin limbi multiple ascensiunea unui grobian, crede panseistul lingărismului, nu ai nicio responsabilitate. Nu tu eşti răspunzător pentru mârlăniile care ies pe gura patronului pe care îl serveşti. Tu te ocupi doar de partea din spate.

Dar dacă stăpânul lingăului cade de pe piedestalul puterii, lingăul îl abandonează rapid şi îşi găseşte o altă gazdă. Şi aceeaşi limbă, care era fină şi tandră pe când stăpânul era la putere, devine acidă şi tăioasă când acesta nu mai prezintă interes sau nu mai are ce face. Şi atunci lingăul se transformă în copitată, într-o făptură josnică ce trage un şut fostului său stăpân, atunci când acesta este căzut la pământ.

Apelul către lingăi este simplu, mai tăceţi din gură, că umpleţi lumea de duhoare. 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite