Antrenorii de la Mondial în superlative

Nu mi se pare o idee rea să glumim puţin pe tema Mondialului african de fotbal şi chiar în ziua (11 iulie) Finalei de la Johanesburg.

Nu de alta, dar ca să nu se spună că ne-a sufocat fanatismul şi ne-am pierdut umorul. Şi ce poate fi mai înveselitor decât să dublăm clasamentul echipelor de un clasament al antrenorilor? Nu unul pe puncte, ci unul pe superlative. Relative, desigur, dacă e să gândim şi cu înţelepciune, şi cu gramatică.

Cel mai caraghios antrenor: MARADONA. Cu costumul lui impecabil (răs)croit şi cu cercelul în ureche, cu pupăturile lui muiereşti pe obrazul neras al jucătorilor, cu fâţâiala lui fericită (salturi de cangur) sau nervoasă (salturi de iepure), fostul mare fotbalist s-a dovedit un antrenor pe măsura staturii lui pitice. Jucătorului la fel de bun cu piciorul, ca şi cu mâna, mai puţin bun cu capul, nu i-a spus nimeni că tocmai de cap avea nevoie ca antrenor.

Cel mai antijoc antrenor: LIPPI. Face parte din categoria strică-fotbalul, al cărei lider incontestabil este Mourinho (dar lui nu i-a încredinţat nimeni o Naţională). S-a străduit din răsputeri să-i dezveţe pe italieni şi de bruma de spirit ofensiv pe care o mai aveau după învăţăturile lui Helenio Herrera. Într-o singură privinţă, îi seamănă lui Dunga, de care îl desparte un ocean: a lăsat acasă mai mulţi jucători valoroşi decât a convocat la lot.

Cel mai încruntat antrenor: LÖW. Neamţ din cap până în picioare: trist, şi când echipa pierde, şi când câştigă; tricou monocolor, din superstiţia că haina aduce victoria, frumos răscroit pe un gât de manechin cu umeri laţi şi bicepşi desăvârşiţi. A „citit" pefect jocul Argentinei şi al Angliei, fiindcă niciuna nu ştie să schimbe registrul, dar nu i-a mai putut „citi" pe spanioli, incapabili să joace de două ori la fel.

Cel mai urât antrenor: DOMENECH. Urât, de la a urâ, de toată suflarea franceză, pentru încăpăţânarea cu care a refuzat, vreme de cinci ani, orice sugestie, sfat, recomandare, ajutor, colaborare şi şi-a văzut de treabă, singur şi incompetent, pâna la eliminarea Franţei de la Mondial (noroc că n-a trebuit să aştepte prea mult).

Cel mai ne-la-locul lui antrenor: CAPELLO. Doar diavolul fotbalului le putea inspira englezilor ideea unui antrenor italian. De-a lungul preliminariilor şi al meciurilor-test, italianul i-a păcălit cu victorii, ceea ce i-a împiedicat să se uite la ele şi să vadă ce bine semănau cu victoriile din campionatul Italiei. Între timp, Capello i-a fasonat pe Roonie et comp. după chipul şi asemănarea lui Maldini et comp. Triumful absolut al stilului din Il Calcio asupra inventatorilor fotbalului s-a văzut la Mondial.

Cel mai eficace antrenor: MARWICK. Joc cât să dai un gol, pe principiul că e important să dai cu unul mai mult decât adversarul. Scor favorit: 2-1. Pauze îndelungi, uneori pe durata unei întregi reprize. Sclipiri de-o clipă. Plictiseală de-o oră. Abia sub mâna lui Marwick, inventiva Olandă a lui Rijnus Michels îşi merită cu adevărat numele de portocala mecanică.

Cel mai norocos antrenor: DEL BOSQUE. De două ori norocos, o dată cu Real, a doua oară cu federaţia catalano-spaniolă numită pe scurt Spania. Mut, neexpansiv, gânditor, are aerul unui expert. În realitate, dacă vezi cum joacă Spania, îţi dai seama că a avut mai mult noroc decât Maradona, căruia, altfel, i-ar fi împărtăşit soarta: aceiaşi fotbalişti extraordinari, care pasează minunat şi trag dumnezeieşte la poartă, dar care, parcă, ar face parte din echipe diferite. Nu există joc mai steril decât acela, enervant, al Spaniei lui Bosquet, un profitor al norocului ibericilor supuşi ai regelui Juan.