Antoaneta Ralian, în dialog cu Ana Maria Sandu: „Interdicţiile prin care am trecut m-au făcut să sufăr”

Traducătoarea Antoaneta Ralian la New York    FOTO: Arhiva personală

Cu doamna Antoaneta Ralian poţi să vorbeşti despre orice: cărţi, filme, tot ce se scrie în presa culturală, personaje literare, muzică, prieteni tineri şi, mai ales, despre cum nu şi-a pierdut pasiunea de-o viaţă. Traduce literatură cu aceeaşi plăcere.

Acum „îmblînzeşte“ frazele-mamut ale Virginiei Woolf. În cele cinci ore ale vizitei mele, am trecut de la un subiect la altul. Mi-a povestit şi despre cei doi mari duşmani pe care îi are: timpul şi singurătatea.

Am rugat-o să-şi amintească care au fost ciclurile de interdicţii care i-au marcat viaţa. După cum o să vedeţi, n-au fost deloc puţine. Dar cum acest subiect nu reprezintă decît o felie din destinul domniei sale, e un prilej să vă invit, dacă n-aţi făcut-o încă, să-i citiţi povestea în Toamna decanei, volumul de convorbiri cu Radu Paraschivescu (Humanitas, 2011).

Care sînt primele interdicţii de care vă amintiţi?

M-am născut într-o familie mic-burgheză, înstărită, şi am avut guvernantă, Frau Hermine. Din fericire, am avut-o doar vreo doi ani de zile. O şi văd în faţa ochilor – o fată bătrînă, uscată, îmbrăcată întotdeauna în culori sobre, cenuşii, şi care purta pe cap o bonetă albă, cu aripi, ca de călugăriţă. De la această Frau Hermine, de la care am învăţat puţină germană, mi-a rămas înşurubat bine în minte acest Das ist nicht erlaubt („Asta nu e voie“). Asta îmi zicea tot timpul, la fiecare şotie şi poznă copilărească pe care o făceam. Pentru mine, acest Das ist nicht erlaubt al acestei Frau Hermine fost prima interdicţie de care îmi aduc aminte.

Din fericire, perioada acestei guvernante n-a durat decît vreo doi ani şi apoi am intrat sub aripile mamei, care era o femeie inteligentă şi emancipată pentru vremea aia. Fuma, juca cărţi, avea o viziune mult mai deschisă. Aşa a început, pentru mine, educaţia mic-burgheză de acasă, făcută într-un spirit de bun-simţ: niciodată să nu spui un lucru urît cuiva, să nu-l faci să se simtă prost, şi oarecum şi în aura celor zece porunci, care sînt restricţioniste: să nu minţi, să nu minţi etc. Nu era vorba neapărat de interdicţii, ci de norme de educaţie, dar, într-un fel, restricţioniste şi astea.

Din fericire pentru mine, însă, n-am avut restricţiile pe care le aveau fetele din provincie, pe vremea aia, în relaţiile cu băieţii. Cînd am avut o primă foarte mare dragoste, prietenul ăsta al meu venea la mine acasă în fiecare zi şi citeam împreună Proust. La un moment dat, ştiu că a intervenit o ceartă între noi, şi mama, fără să-mi spună nimic, a fost cea care s-a dus la el şi l-a împăcat şi l-a rugat să vină la noi pentru că eu sufeream.

Ce puteţi spune despre a doua etapă de interdicţii pe care le-aţi trăit?

Au venit la rînd restricţiile din liceu. Am fost la un liceu de provincie, cel din Roman, cu profesori foarte buni, dar cu o directoare care era o interdicţie ambulantă, pe două picioare. Ea locuia în incinta liceului şi soţul ei se îndrăgostise de o elevă de clasa a VIII-a şi fugise cu ea. Drept care, această profesoară de română ura, pur şi simplu, toate fetele tinere. Aşa că, în tot timpul liceului, pe lîngă faptul că nu aveam voie să mergem să vedem nici un film şi nici o piesă de teatru, căci ar fi fost decadent şi indecent, toată vara eram obligate să mergem îmbrăcate în uniformă: o rochie gri, un şorţ negru pe deasupra, ciorapi negri, pantofi negri, o pălărie neagră, care se punea de la sprîncene pînă la ceafă. Doamne fereşte să te fi prins fără pălărie pe stradă.

Această profesoară, împreună cu o alta, oribilă, făceau în fiecare după-amiază un tur cu o trăsură cu doi cai, pe strada mare. Noi, elevele, cunoşteam deja ropotul cailor lor, aşa că, atunci cînd îl auzeam, ne refugiam în magazine şi ne ascundeam ca nu cumva să ne vadă. Toţi negustorii erau complici cu noi. O singură dată m-a prins fără pălărie. Aveam un păr frumos pe vremea aia, foarte bogat, de care eram foarte mîndră. La începutul anului, directoarea mi-a ţinut o teorie în faţa întregii clase, spunîndu-mi: „Arătai ca o nebună, cu părul ăla desfăcut...“ Deci, ciclul al doilea de interdicţii a fost al doamnei Mihail.

Citiţi articolul integral pe dilemaveche.ro.

Articol semnat de Ana Maria Sandu.