Angajaţii la stat: Albinele, dinozaurii, şerpii, balaurii, zmeii şi unicornii

Se vorbeşte intens în ultima vreme despre majorarea salariilor din sectorul public. Dintr-odată, politicienii şi guvernanţii au realizat cât de importante sunt salariile.

Aparent, nu există nicio legătură între Campania în forţă susţinută de DNA împotriva corupţiei şi intenţia autorităţilor de a majora salariile din sectorul public. Această decizie merită însă aplaudată la scenă deschisă şi încurajată să continue. Salariaţii din sectorul public, fără a lua în calcul acele categorii excepţionale, au printre cele mai mici salarii din România. Tocmai acest lucru a condus în ultimii 25 de ani la o strictă separare între categoriile de angajaţi. În 2008, am lucrat o perioadă în cadrul Ministerului Finanţelor Publice, iar, în 2014, am fost angajată aproape un an de zile la Departamentul pentru Energie, actualmente Ministerul Energiei. În acest interval, la distanţă de cinci ani, am văzut cât de puţine lucruri se schimbă şi s-au schimbat, atât în ceea ce priveşte angajările făcute de stat, cât şi în ceea ce priveşte oamenii care sunt chiar în  miezul sistemului.

Cele şase categorii principale

Am identificat în ambele instituţii şase categorii principale de funcţionari. Prima categorie, de bază, este cea a albinuţelor lucrătoare. Din ea fac parte cei, dar, mai ales, cele care într-adevăr muncesc, pe nişte salarii de mizerie, din care cumva, suprinzător, reuşesc să şi trăiască. Sunt oameni care vor să facă mai mult, care îşi dedică viaţa sistemului şi nu se gândesc să plece de la stat, oricât de greu le-ar fi, pentru că au rate şi copii de crescut acasă şi ştiu că programul de lucru îi avantajează pe familişti. Vor să câştige mai mult, desigur, dar ideea aceasta le pare mai degrabă un vis decât o probabilitate.

Mai departe, a doua categorie este formată din aşa-numiţii “dinozauri ai sistemului”, care le-au văzut pe toate, le-au trăit pe toate, pe care nu-i mai mână nimic în luptă. Deşi unii dintre ei sunt foarte bine pregătiţi şi adevărate enciclopedii vii, alţii – din contră – sunt plini de lehamite şi de idei învechite. Aici, aş spune că există două subcategorii care merită menţionate: cei care aşteaptă pensionarea şi ceilalţi, care ştiu cum să manevreze lucrurile/legile în folosul unei tabere sau al alteia.

A treia categorie principală este cea a şerpilor. Această categorie este formată dintre cei bine pregătiţi, cu pretenţii, care se pun întotdeauna la dispoziţia noului ministru şi noilor secretari de stat şi lucrează plini de zel, în speranţa conservării beneficiilor obţinute până atunci şi/sau a primirii altora noi. Sunt cei care nu au mamă, nu au tată, pentru care întotdeauna noul ministru este un “om şi un profesionist excepţional”, comparativ cu predecesorii săi. Ei pot şi chiar continuă la nesfârşit această şaradă, pentru că nu sunt mânaţi în luptă decât de interesele personale, de cele mai multe ori legate de bani şi de orice alt fel de avantaje materiale.

O categorie specială, cea de-a patra, este formată din balauri sau politrucii de serviciu. De regulă, sunt “recomandaţi” de către partid sau partidele politice aflate la guvernare şi sunt plătiţi cu sume suficient de mari, din care îşi plătesc şi ”cotizaţiile”. În general, sunt “pafarişti”, adică oameni care nu prea ştiu să facă nimic exact, dar care se ocupă toată ziua de combinaţii şi de diverse învârteli. Îi găseşti la ţigară şi/sau cafea ori nu-i găseşti nicăieri, pentru că sunt prea ocupaţi ca să poată măcar să apară la serviciu, că doar “soarta partidului este în mâinile lor”. Mai departe, din experienţa de peste zece ani pe care o am în presă, pot spune că cele mai triste perioade din viaţa unei instituţii sunt cele în care ministrul şi/sau secretarii de stat numiţi de premier sunt, de fapt, politrucii de serviciu, veniţi să găsească mijloace mai eficiente de a fura din companiile de stat.

Cea de-a cincea categorie este a zmeilor (să sperăm că viitorul sună mai bine), adică a demnitarilor, a celor numiţi “vremelnic” la conducerea unei instituţii de stat, care vin, de regulă, în  aparenţă, ca  să facă reformă, să schimbe ceva, dar în cele mai multe dintre cazuri le lipsesc verticalitatea, integritatea şi, adesea, şi competenţele profesionale certe. Astfel, şi aici avem două subcategorii. Cei mai mulţi dintre ei sunt în mod evident politruci, în  timp ce foarte puţini vin realmente conduşi de dorinţa de a „schimba sistemul din interior”. Ca întotdeauna în astfel de situaţii, funcţionează o lege a firii: nu poţi influenţa fără să te laşi influenţat, nu poţi schimba fără să te laşi schimbat. Unii dintre ei rămân fermi pe poziţie, îşi respectă principiile şi fac lucrurile să se întâmple. Alţii, mai slabi, ajung să fie mâncaţi de sistem şi nici măcar nu-şi mai dau seama cum şi când.

Ultima categorie, cea de-a şasea, este a “unicornilor”. Toată lumea ştie că nu există, dar unii totuşi i-au văzut. Este o categorie a celor care cred într-adevăr că lucrurile se pot schimba şi decid să fie ei schimbarea pe care vor s-o vadă lume, în România. E o categorie cu puţine exemplare, a oamenilor oneşti, profesionişti şi care doresc să-şi lase amprenta oriunde ar lucra. De obicei, sunt curajoşi, profesionişti, competenţi şi integri şi nu se lasă uşor, deşi sunt pe deplin conştienţi că drumul e greu şi implică mari sacrificii personale.

Post scriptum

Acestea fiind spuse/scrise, cred că am explicat pe larg de ce văd necesară schimbarea nivelului salarial din instituţiile de stat, alături de absolut necesara încurajare a performanţelor şi a (re)profesionalizării. Mai departe, cred că foarte curând trebuie să găsim curajul de a aborda frontal chestiunea salarizării şi în companiile unde statul este acţionar, majoritar sau nu.