Sunt oameni vii, pe care nu-i cunosc personal, dar – ghiciţi ce! – nici nu mi-aş risca relaţia esenţială pentru mine cu ei, prin colocvialităţi inevitabil precare, întrucât nu am, desigur, cu modelele mele un raport "pe orizontală", ci unul pe verticală, de jos în sus, oarecum asemănător celui pe care-l avem cu divinitatea, atunci când îl avem.

Modelele mele sunt "sfinţii" mei pe pământ şi în gând, constituind laolaltă, şi fiecare separat, pilonul de bază al edificiului care se numeşte viaţa mea spirituală, propteaua fără de care aceasta poate nu s-ar face ţăndări, prăbuşindu-se spectaculos, dar ar sfârşi, cu siguranţă, suspendată în derivă şi debusolare.

Principalul meu "prieten-om-şi-zeu" este Andrei Pleşu. Mă hrănesc demult din substanţa lui etică şi estetică, din vremuri pierdute în negura adolescenţei timpurii, cam de pe când mama mea maşteră sădea în creierul meu fertil idei subversive şi îmi făcea cunoştiinţă cu intelighenţia deceniului 8, îndeosebi cu scrierile şi cugetările lui Pleşu & Co.

Dorm cu "Minima Moralia" pe noptieră şi cu un înger (pictat) deasupra patului (unii zic că am unul şi în pat), aştept cu dor următorul lui eseu, apoi îl cercetez cu nesaţ, şi consider că ţara aceasta este mult mai frumoasă şi mai locuibilă pentru că există Andrei Pleşu şi alţi câţiva români de anvergura lui.

Altfel spus, este românul meu preferat, omul pe care l-aş vota preşedinte şi, mai mult, mi-aş înfrânge – cât ar fi nevoie – toată lenea mea proverbială pentru a mă pune cu trup şi suflet şi portofel în slujba lui, adică pentru a-i face campanie electorală, de se va hotărâ să facă ceea ce trebuie să facă. Doamne ajută!

Acum vreo două luni, aflu că a apărut eseul "pleşuvian" al săptămânii, şi – emoţionat, ca de obicei – dau năvală pe "Adevărul", să-l savurez, înainte de culcare. Experienţa aceea, numită "Stupori alimentare"*, vă mărturisesc, a fost unul din momentele mele cele mai stupefiante...

Exagerez, m-a pus doar serios pe gânduri, ceea ce-mi doresc cu prisosinţă întotdeauna.

Dragi compatrioţi, vă împărtăşesc o veste formidabilă, concluzia mea după o îndelungată analiză-tribulaţie a textului evocat: am impresia că modelul meu, reperul meu în viaţă, românul meu preferat, "omul-zeu" Andrei Pleşu, se pregateşte – totuşi – să candideze la Preşedenţia României!

Altminteri, personal nu-mi pot nicicum explica voluptatea rafinată şi cinismul – în fond – cu care, profitând de capacitatea enormă de seducţie cu care e dăruit, ne zăpăceşte elegant de cap pe toţi discipolii şi cititorii lui, jucându-se cu mintea noastră într-un fel rar-posibil, cum numai un om extrem de inteligent şi de stăpân pe limba oamenilor (şi a păsărilor) o poate face.

Un exerciţiu perfect pentru un nepolitician, care îşi poate zdrobi nedemnii adversari prin forţa minţii lui!

Ne lămureşte (convinge?), carevasăzică, că obezitatea trebuie tratată cu toleranţă şi iubire, că soarta omului modern e o condamnare la o univocă îngrăşare – dacă nu e anorexie – că orice am face (şi am îngurgita), tot nu e bine!

Dacă de felul nostru suntem sortiţi să fim graşi, ghinion, chiar aşa vom şi fi, şi ar face bine toţi criticii noştri şi ai obezităţii în general, să ne mai lase în pace, suntem de nesalvat! Planeta nu ne mai vrea, altfel decât este şi ea, supra-saturată. Modernitatea, tehnologia, pesticidele, poluarea universală şi încălzirea globală nu ne mai dau nicio şansă reală să trăim cu adevărat sănătos şi cumpătat, kilogramele nostre nefiind altceva decât o exprimare a vastei noastre personalităţi, aflată într-o perfectă simbioză cu natura.

Abundenţa informaţiei de care dispune enciclopedicul meu model, combinată cu volubilitatea-i unică, dau lovitura de graţie oricărui sceptic. Cineva care ştie atât de multe despre tot ceea ce se poate mânca, din aer, din apă, de pe pământ şi de sub pământ, n-are cum să se înşele!

Este limpede, deţinător al unei profunde şi fermecătoare retorici sofistice, domnul Pleşu poate să convingă pe oricine despre orice doreşte, doar s-o vrea... Mă temeam grav că bunul său simţ funciar l-ar împiedica să-şi folosească arta persuasiunii în orice scop, atârnând ca o piatră de moară de gâtul potenţialului candidat, dar pare-se că m-am înşelat, e bine, (dânsul) poate!

Iată dară că rotunjimile domnului Pleşu nu sunt consecinţa unei comodităţi structurale (în care eu mă regăseam cu liniştitoare plăcere) sau a unei omeneşti ignoranţe nutriţionale, şi nici măcar semnul unei lupte cu sinele pierdute, ci însăşi expresia geniului său polivalent-pragmatic!

Domnia sa e genial însă, fără doar şi poate, dar eu, păcatele mele, ce voi fi făcând acum, când aflu din acest "eseu-ştiinţific", împănat – precum un purceluş în lapte, la cuptor – cu argumente irefutabile, că voi pierde ineluctabil lupta cu kilogramele şi cu otrăvurile din alimente, oricât de (moderat, deocamdată) preocupat aş fi de alimentaţia sănătoasă, de produse bio-eco, de calorii şi grăsimi, de vagi acte de sport, de vegetarianismul (cam naiv, dacă nu chiar stupid, dupa cum ne spune tot domnul Pleşu) spre care tind – ca spre o emancipare –, de raze ultraviolete şi de alte "rele" ce ne-nconjoară?!

Inflamat subit de aceste gânduri, dau cu dosul palmei jos de pe noptieră "Minima Moralia". Imediat îmi regret însa gestul intempestiv, mă aplec şi ridic cartea căzută, deschisă acum undeva la mijloc..."Bine dispus până la nesimţire, fanfaron, pofticios, chefliu, iute de gură şi gata de şotii, greoi şi uşuratic, pe scurt gras, gras de rang cosmic, Falstaff pare, la o privire superficială, un personaj solar şi jupiterian, o natură diurnă prin excelenţă, fără complexităţi şi mistere...Falstaff e parabola absolută a lumii: corporalitate supra-abundentă ( "am mai multă carne ca oricine..."), supra-licitarea pântecului ( "my portly belly, my womb, my womb...") cu corolarul decrepitudinii şi al morţii ( "pântecele mă duce la pierzanie")... Pântecul uriaş a lui Falstaff nu e asimilabil atât formei perfecte a sferei, cât abisului nocturn, haosului. În "Henric al V-lea" se vorbeşte, undeva , de "the foul womb of night". Indistincţia beznei viscerale, aspectul devorator al pântecului, trimit nemijlocit la originarul nopţii, la febrele ei germinative...Doamna Ford îl compară, nu întâmplător, pe Falstaff cu o balenă. În măruntaiele lui, ca Iona în măruntaiele chitului, prinţul Hal trece printr-o superbă probă iniţiatică: moare şi reînvie. Falstaff e, aşadar, prilejul şi spaţiul unui copios proces lăuntric..."

Sublimă carte, minunat capitol ( "Falstaff şi timpul sublunar")!

Desigur, pentru mine Andrei Pleşu nu e nicidecum un Falstaff, e infinit mai mult, şi doar nevoia ireprimabilă a "discipolului" (daţi-mi voie să mă flatez) de a se răzbuna pe maestrul său explică acest text ingrat şi impardonabil.

Andrei Pleşu ar putea însă, pentru noi toţi, să nască din pântecul lui, prin noiembrie, dacă nu un Henric al V-lea, măcar un Henric al VIII-lea...* eseul merită, fireşte, înfulecat : http://adevarul.ro/sanatate/dieta-fitness/stupori-alimentare-1_5288dd82c7b855ff5606d3ba/index.html

Post scriptum sau cuvenite precizari:

Fotografia îl infăţişează pe marele (şi la propriu şi la figurat) Orson Welles, în -probabil- cea mai bună interpretare a celebrului personaj shakespearian ( "Chimes at midnight", 1964).

Articolul meu nu este îndreptat împotriva obezilor, Doamne fereşte! Am persoane în familie cu această problemă (motiv care m-a şi determinat să nu tac...), ştiu că există multiple cauze ale obezităţii, dar mai ştiu şi cât de înşelătoare sunt falsele justificări pe care ni le găsim singuri...Iar atunci când vin de sus, foarte de sus chiar, ele sunt de-a dreptul periculoase!

Nu am nimic -rău-, evident, nici cu dl. Pleşu! Afirmaţia că am pe noptieră "Minima Moralia" nu este o figură de stil şi e dincolo de orice altă demonstraţie, cred eu. Nu ştiu nici măcar dacă e obez, dar e limpede că îşi asumă o anumită voluptate, atât corporală, cât şi în etalarea literară a poftelor sale...

Toţi cei care s-au confruntat vreodată -direct sau indirect- cu problema obezităţii, înteleg -sper- mesajul meu. Ceilalţi, sunt de invidiat...

Cea mai mare dorinţă a mea ar fi ca dacă cumva, prin absurd, dl. Pleşu citeşte textul meu, să nu se supere. Cel puţin nu prea tare. Şi să ştie că există şi oameni care îl admiră profund, dar condiţionat, fără să-i ridice -încă- statuie!

Primesc unele critici legate de folosirea "abuzivă" a numelui maestrului, chiar din titlu, şi atât de "repede", de către mine, un biet "gândac" (vorba -adevărată- a unui opinent)...Slavă Domnului, numele "Andrei Pleşu" nu este -deocamdată, cel puţin- interzis in România! Şi nici nu am auzit să fie nevoie de vreo licenţă specială. Orice persoană publică trebuie, în opinia mea, să-şi asume faptul că numele său va fi "folosit" şi că persoana sa nu poate fi "tabu"! E plină presa universală ("Adevărul" nu face excepţie) de titluri care conţin nume publice, din varii domenii! Eu am scris despre Andrei Pleşu, cum am simţit, este aşadar absolut firesc să-i pomenesc numele, încă din titlu.

În privinţa candidaturii domniei sale, subiect oarecum depăşit, destul de dezbătut prin toamnă, mi-o doresc exact atât de mult precum şi-o doreşte şi dânsul, orice altă variantă semnificând fals respect.

Last but not least, publicarea acestui text chiar în "fieful" domnului Pleşu demonstrează irefutabil libertatea de exprimare care există aici, pe "Adevărul"! Dincolo de idiosincrasii, adulaţii sau sincere admiraţii, haideţi să ne bucurăm împreună de a această libertate formidabilă! Să nu faceţi greşeala să vă imaginaţi că ea e cvasi-răspândită!

Am scris cu bună-credinţă acest articol, aşa să-mi ajute Dumnezeu!