Anarhia, mămăiţele şi privatizarea Guvernului

Lupta de clasă domină discursul public. Îmbogăţiţii sunt răi, cretini şi fuduli.

Piaţa răsplăteşte inteligenţa şi taxează prostia. Una este însă să-ţi ispăşeşti propriile păcate, şi cu totul altceva să duci în spate greşelile altora. Românii plătesc astăzi impozit pe prostia politicienilor. Uităm până şi de ce îl plătim. Toată lumea repetă stupiditatea că trebuie tăiate pensiile şi salariile pentru a echilibra deficitul bugetar. Nimeni nu-şi aminteşte că nivelul care ni se impune pentru acesta, 6,8% din PIB, reprezintă media deficitelor bugetare ale ţărilor europene. Mai mult de jumătate dintre ele au deficite mult mai mari, unele ajungând aproape la dublu. Şi totuşi, nouă ni se impune - politic, de fapt - o măsură absurdă. De ce? Unii sunt supăraţi pe nivelul de impozitare mai scăzut într-unele dintre ţările Estului, considerându-l o concurenţă neloială. Nu înţeleg că cei care vor să crească au nevoie de o povară fiscală mai mică. Iar ei au nevoie de parteneri egali, şi nu doar de pieţe de desfacere. Dar şi acesta este un interes pentru a ne strânge de gât. „Capul plecat sabia nu-l taie". Aplicăm şi astăzi această zicere tembelă a istoriei noastre între trei imperii. O să-mi spună unii că sărăcia nu vine din prostie, ci din hoţie. Şi asta e adevărat. Un industriaş străin, care a investit în ultimii şase ani peste 350 de milioane de euro în România şi are aici vreo 2.000 de angajaţi, spunea într-un „Financial Times" de săptămâna aceasta că are nevoie de două ori mai mulţi angajaţi care să rezolve probleme administrative aici decât în orice altă parte. De partea cealaltă, statul foloseşte de cinci ori mai mulţi funcţionari decât ar fi nevoie ca să-i mulgă pe contribuabili, români sau străini deopotrivă. Cum să nu fie corupţie? Statele mai „uşoare" au economii cu creştere mai rapidă. Malaysia şi-a multiplicat PIB-ul de cinci ori în ultimii 30 de ani, Brazilia - de patru ori în aceeaşi perioadă, Georgia şi l-a dublat în ultimii şapte ani. Sunt trei exemple între altele nenumărate. Între timp, noi învăţăm să batem pasul pe loc alături de suratele europene. Ascunsul gunoiului sub preş nu e doar o boală românească. Cheltuielile publice sunt absurd de mari în toată Europa. Altora însă li se acceptă deficite cu două cifre şi perioade de graţie pentru îndreptarea lucrurilor. Grecia e în faliment nedeclarat, Spania o urmează, Italia şi Austria se află la încălzire. Împotriva evidenţei, politicienii zic că nu e adevărat. Creăm fonduri de urgenţă supuse voinţei unor birocraţi. Încrezătoare şi optimistă, bătrâna Europă valsează pe marginea prăpastiei. Statul social îşi sărbătoreşte vesel sfârşitul.

La noi, toată lumea îşi dă cu părerea. Devalorizarea, inflaţia, căderea economică, deseori confundate, sunt pe buzele tuturor celor care se răstesc la televizor. Auzi cele mai cumplite trăsnăi. Unul mai nostalgic deplânge apariţia „liberalismului anarhic". Pragmatismul nu poate fi anarhic, tovarăşe! Un altul, tânăr şi înfierbântat, vrea „privatizarea guvernului", adică pasămite să aducem nişte specialişti de afară să facă ei treaba, noi fiind mici şi proşti. Altul, un gazetar cunoscut, plânge de mila „mămăiţelor" care populează aparatul administrativ. Le-ar fi greu, săracele, să treacă de la tibişir la calculator. Ce să facem cu ele? Gravă întrebare! N-ar fi mai ieftin să stea acasă până îşi găsesc ceva de lucru unde nu-i nevoie de calculator? N-ar fi mai ieftin să le ajutăm să treacă perioada dificilă?

Mai presus de toate, lupta de clasă domină discursul public. Îmbogăţiţii sunt răi, cretini şi fuduli. Locurile de muncă pe care le-au creat, investiţiile făcute la ei acasă de cele câteva mii de capitalişti şi cele câteva sute de mii de întreprinzători nu contează. Mai e puţin şi ne întoarcem de unde am plecat. N-avem soluţii! Cei care se încăpăţânează să spună că reforma e posibilă şi fără suferinţă, că în criză inteligenţa descoperă oportunităţi, că trebuie să ieşim din tiparul reţetelor şi că am putea trăi mult mai bine chiar în furtuna care ne înconjoară sunt consideraţi excentrici. Eu unul rămân la gândirea mea „anarhică" şi nu obosesc să-l citez pe Petre Ţuţea: „Liberalismul e trenul care te duce întotdeauna la ţintă". 

PS: Nu mă refer din păcate la PNL, ci la LIBERALISM.