Că tot am văzut discuţii publice lansate de moderatori de televiziune (Ex: Oreste) şi politicieni (ex. Băsescu) care relansează dezbaterea ”rom-ţigan” lansând tot felul de ne-adevăruri (ex: ”termenul de rom este o invenţie a anilor 90”), zic să public parte dintr-o analiză academică pe care am realizat-o în 2016 împreună cu profesorul Marian Preda, actualmente Rectorul Universităţii din Bucureşti, şi profesorul Gabriel Hâncean.
Concluziile sunt relativ simple, şi anume că:
- termenul de romi nu este o invenţie a anilor 90, el fiind menţionat în dicţionarele limbii române ca denominaţie asumată de această minoritate încă din 1904.
- definiţiile din dicţionare a termenului de ”rom”, ca denominaţie sinonimă cu termenul de ”tigan” sunt cuprinse de dicţionarele limbii române din 1939. Termenul ”ţigan” este plin de ”explicaţii” super-rasiste.
- imaginea publică a romilor reflectată de dicţionare a devenit evidentă în perioada interbelică. Cu toţii stim ce a însemnat acestă perioadă pentru rasismul românesc.
- imaginea romilor de dupa 1990 este o continuare a imaginii din perioada interbelică.
Articolul de mai jos este adresat în primul rând studenţilor şi cercetătorilor din domeniul social şi este bazat pe evidenţe ştiinţifice. Îi invit pe toţi sa analizeze cele spuse de noi şi să ofere propriile perspective.
”Informaţia cu privire la cuvintele ţigan, ţigănie, a se ţigăni conţinută în dicţionarele cuprinse în analiză este negativă, în tendinţă, indiferent de perioada istorică avută în vedere (prin dicţionarele analizate am acoperit o perioadă cuprinsă între 1892 şi 2009). Acest lucru semnifică, implicit, şi faptul că discursul dicţionarelor editate după 1989 nu s-a modificat radical. Din contră, discursul acestora este convergent cu discursul tradiţional-istoric al dicţionarelor, cu privire la termenii ce compun universul lexical referitor la etnia romă (i.e. discurs negativ). În ciuda faptului că perioada postdecembristă este marcată de un sistem politic democratic ce ar trebui să asigure un context al toleranţei şi al construcţiei pluraliste de identităţii etnice, dicţionarele acestei perioade reproduc stereoptipuri, prejudecăţi şi clişee negative prezente în dicţionarele perioadelor anterioare.
Profilul de imagine general al romilor construit prin agregarea tuturor referinţelor din dicţionarele analizate este dominant negativ. Mai simplu, povestea spusă de dicţionare, din 1892 până în 2009, este una în care ţiganii au comportamente sociale deviante, indezirabile şi de evitat (e.g. persoane cu apucături rele), au caracteristici fizice inestetice şi o istorie marcată de migraţie şi nestatornicism. În acest context, dorim să subliniem apetenţa autorilor de dicţionare, de-a lungul vremii, de a defini termenul de ţigan prin apelul la expresii populare (e.g. a arunca moartea în ţigan), în marea lor majoritate peiorative şi negative la adresa comportamentelor romilor. Elementele pozitive referitoare la romi sunt cvasi-inexistente. Cele câteva referinţe pozitive oferite de dicţionare reprezintă fie stereotipuri tradiţionale (e.g. talentul pentru muzică etc.), remarci cu privire la diferite caracteristici fizice (e.g. culoarea dinţilor, corpul înalt etc.) sau manifestări ale superstiţiilor populare (e.g. dacă vezi un ţigan, îţi merge bine).
Indentitatea romilor reprezintă un construct care, în dicţionare, este golit de orice conţinut legat de patrimoniul cultural (tradiţii, obiceiuri etc.) specific etnic. Potrivit dicţionarelor, în general, informaţiile cu privire la identitatea romilor sunt de ordin istoric: origine indiană, limbă indo-europeană, trecut migrator, stare de locuire semi-nomadă.
Nu doar cuvântul ţigan are o puternică încărcătură negativă, ci şi cuvinte asociate precum ţigănie şi a se ţigăni. Un aspect interesant este reprezentat de discursul dicţionarelor cu privire la cuvântul ţigancă. Spre deosebire de ceilalţi termeni, în general, în tendinţă, semnificaţiile ataşate ţigăncii sunt mai degrabă neutre. Mai mult decât atât, în două dintre dicţionarele analizate, definiţia avansată cuvântului ţigancă este una pozitivă în tendinţă. Acesta este un fapt remarcabil având în vedere linia negativă urmată de autorii de dicţionare.
În cadrul acestei secţiuni sunt prezentate rezultatele obţinute în urma analizei discursului a 14 dicţionare explicative ale limbii române, din diferite perioade de timp, cu privire la cuvântul ţigan, dar şi cu privire la termeni asociaţi, precum ţigancă, ţigănie, a se ţigăni. În realizarea analizei au fost utilizate dicţionarele la care se face referire în Tabelul 0.2, acestea fiind prezentate în ordine cronologică descendentă.
Referirile la cuvântul ţigan sunt, ca tendinţă, negative, indiferent de dicţionar şi de perioada istorică avută în vedere . Altfel spus, coeficienţii de tendinţă sunt invariabil negativi, ceea ce semnifică faptul că informaţiile din dicţionare, referitoare la definirea cuvântului ţigan, sunt negative. Un aspect interesant este reprezentat de discursul dicţionarelor editate după 1989. Coeficienţii de tendinţă ai acestora au scoruri care sunt egale sau depăşesc jumătatea scalei negative (i.e. -.5)
Unităţile de înregistrare pozitive (în număr total de opt) reprezintă doar 3% din totalul unităţilor de înregistrare identificate (i.e. 238). Altfel spus, la nivelul tuturor celor 14 dicţionare analizate, informaţia pozitivă asociată cuvântului ţigan este marginală, dacă nu cvasi-inexistentă. Niciunul dintre cele şase dicţionare editate după 1989 pe care le-am inclus în analiză nu conţine nici măcar o unitate de înregistrare pozitivă.
Informaţia pozitivă asociată cuvântului ţigan face referire la caracteristicile fizice ale corpului (i.e. dinţii albi şi sănătoşi; corpu înalt şi robust), la înclinaţiile muzicale (i.e. au pornire spre muzică; au un talent deosebit pentru musică; orchestrele îs renumite în toată lumea) şi la faptul că la început, unii erau liberi. De asemenea, din Dicţionarul enciclopedic ilustrat (1931) aflăm că există o superstiţie pozitivă cu privire la romi: când te întâlneşti cu un ţigan, îţi merge bine. Din cele doar câteva informaţii pozitive pe care le-am identificat, niciuna nu face referire la comportamentul social, atitudinile sau credinţele romilor.
Informaţia neutră asociată cuvântului ţigan reprezintă 38% din totalul unităţilor de înregistrare (i.e. 91 din 238). Cele mai multe unităţi de înregistrare neutre se regăsesc în Dicţionaru limbii romîneşti (1939), 19 unităţi de înregistrare, şi în Enciclopedia română (1904), 12 unităţi de înregistrare. Cele două dicţionare concentrează peste o treime din unităţile de înregistrare neutre (i.e. 31 dintr-un total de 91).
Cele mai multe unităţi de înregistrare, indiferent de natura lor, fac referire la informaţii istorice cu privire la romi (39%). Referirile la comportamentele sociale ale romilor (care sunt dominant prejudecăţi şi stereotipuri) reprezintă 37% din totalul unităţilor de înregistrare, în timp ce referirile la trăsăturile fizice reprezintă un sfert din totalul informaţiilor.
Profilul fizic al romilor, în discursul dicţionarelor
Definirile de dicţionar cu privire la cuvântul ţigan construiesc un profil de imagine negativ, 79% din unităţile de înregistrare fiind negative, 17% neutre şi doar 3% pozitive. Cele mai frecvente cuvinte asociate caracteristicilor fizice ale romilor sunt negative şi sunt construite în jurul culorii pielii (e.g. balaoacheş, tuciuriu, piele întunecată, negru ca fumul ceaunului etc.). Pornind de aici, regăsim termeni care fac trimitere la vieţuitoare sau plante a căror culoare este neagră (e.g. cioară, aripată, zburătoare, cioroi, croncan, coţofană, panteră neagră etc.). Dicţionaru limbii româneşti (1939) oferă un adevărat portret fizic romilor: „Ţiganii au păru şi ochii negri, pelea întunecată, buzele cam groase [...] murdari la trup şi la vorbă...”. În şase din cele 14 dicţionare regăsim sintagma „persoană brunetă” drept corespondent al termenului de ţigan. Singurele referiri pozitive la caracteristicile fizice ale romilor subliniază faptul că au dinţii albi şi sănătoşi, corpul înalt şi robust. Tabelul 1.1. ilustrează frecvenţa termenilor asociaţi aspectului fizic al romilor, aşa cum reies din cele 14 dicţionare.
Tabelul 1.1.
Frecvenţa termenilor asociaţi în dicţionare aspectului fizic al romilor
(persoană) brunetă
6
Geanău
1
Cioară
4
Cioran
1
Cioroi
2
Boroi
1
Balaur
2
Buzele
1
Baragladină
2
Boratură
1
Baraulă
1
Faraon
1
Colorat
1
Urâte
1
Tuciuriu
1
Fumul
1
mulatru
1
Coţofană
1
cioropină
1
(dinţi) albi
1
Notă. Prima coloană ilustrează termenii, iar a doua coloană ilustrează frecvenţa
Profilul social al romilor, în discursul dicţionarelor
Profilul comportamentelor sociale asociate romilor este predominant negativ. Din cele 87 de unităţi de înregistrare distribuite în această categorie, 82% (adică, 71 de unităţi) sunt negative. Informaţia neutră reprezintă 13% din totalul unităţilor de înregistrare, în timp ce informaţia pozitivă este marginală, reprezentând doar 6%. Dintre cele trei clase de unităţi de înregistrare, clasa comportamentelor sociale ale romilor deţine cea mai mare pondere de informaţie negativă. Un aspect interesant de subliniat ar fi faptul că un sfert din unităţile de înregistrare negative care fac referire la comportamentele sociale obişnuite ale romilor se regăsesc în dicţionare editate şi publicate după 1989.
Comportamentul şi atitudinile sociale ale romilor sunt descrise, de cele mai multe ori, în cele 14 dicţionare prin diverse expresii sau zicale populare. Tabelul 1.2. ilustrează expresiile utilizate în cadrul dicţionarelor, frecvenţa acestora şi semnificaţia asociată explicit de autori. Dincolo de expresiile populare asociate romilor, cel mai frecvent sens oferit termenului de ţigan este persoană cu apucături rele. Acest sens este oferit de şase din cele 14 dicţionare analizate.
Tabelul 1.2.
Expresii cu privire la comportamentele sociale ale romilor, identificate la nivelul dicţionarelor analizate
Expresia
Semnificaţia ataşată
Frecvenţa
A se îneca ca ţiganul la mal
a nu reuşi ceva tocmai la sfîrşit, a-şi da în petic tocmai la urmă
7
Tot ţiganul îşi laudă ciocanul
se spune despre cei care se laudă cu ceea ce le aparţine
7
A arunca moartea în ţigani
a arunca vina pe altul, nu pe adevăratul vinovat
5
A se muta ca ţiganul cu cortul
a se muta foarte des, a fi nestatornic, a nu se stabili într-un anumit loc
5
E învăţat ca ţiganul cu ciocanul (sau cu scânteia)
se spune despre cei deprinşi cu nevoile
4
Notă. Frecvenţa reprezintă numărul de dicţionare în care o anumită expresie a fost identificată. Formularea expresiilor şi a semnificaţiilor ataşate au fost preluate în întregime din dicţionarele analizate.
Cel mai negativ profil de comportament este construit romilor de către autorii dicţionarelor din perioada interbelică. Dicţionaru limbii româneşti (1939) considera că ţiganul este definit de următoarea succesiune de atribute: om ordinar, neruşinat, trivial, pofticĭos, hoţ şi zgîrcit, leneş, pofticios, beţiv, fumător, hoţ, risipitor, fricoş, lipsiţi de demnitate, murdari la trup şi la vorbă şi friguroşi ... În Dicţionarul enciclopedic ilustrat (1931), relaţia dintre români şi romi este definită dintr-o perspectivă de superioritate în sensul în care: ţiganul este un individ din neamul Ţiganilor pe care Românul îl ironizează în tot chipul şi-l încarcă cu toate păcatele pe care şi le poate imagina omul. Altfel spus, ţiganul este considerat a fi o reuniune a tuturor atributelor negative care pot fi imaginate (e.g. e obraznic, lăudăros şi fudul, hoţ, mincinos, necredincios, lipsit de cinste, prost şi neîndemînatec, nu ştie să preţuiască ce e bun, cerşeşte, se milogeşte, se tocmeşte din cale afară etc.).
Dicţionarele din perioada post-decembristă au restrâns gama de atribute asociate profilului social al ţiganului pe două coordonate: pe de o parte, romilor le sunt asociate expresii populare menite să scoată în evidenţă trăsături negative bine definite (e.g. nereuşită, lăudăroşenie, lipsa răspunderii, nestatornicia etc.; cf. Tabelul 2.2.). Pe de altă parte, romii sunt construiţi sociali pe poziţia Celuilalt care reprezintă tot timpul un pericol: persoană cu apucături rele.
Singura sursă de informaţie pozitivă referitoare la comportamentele romilor este legată de talentul muzical (e.g. Orchestrele ţigăneşti îs renumite) şi de o posibilă superstiţie: când întâlneşti un ţigan, îţi merge bine. Interesant este că această superstiţie pozitivă nu supravieţuieşte timpului, dicţionarul din 1931 fiind singurul din cele 14 care o menţionează.
Profilul de identitate istorică a romilor, în discursul dicţionarelor
Informaţiile pe care dicţionarele le oferă cu privire la istoria / originea populaţiei rome sunt preponderent neutre. Cele mai multe unităţi de înregistrare neutre (77%) fac referire la informaţiile istorice cu privire la populaţia romă. Această figură ne oferă o imagine cu privire la modul în care informaţiile de diferite tipuri (pozitiv, negativ, neutru) se distribuie pe fiecare categorie de unităţi de înregistrare.
Identitatea populaţiei rome este construită la nivelul categoriei informaţiilor istorice prin referiri la originea indiană, la limba vorbită (indo-europeană), la caracterul migrator şi la condiţiile de locuire (stare semi-nomadă). Aşa cum se poate observa din Tabelul 1.3., aceste unităţi de înregistrare au o frecvenţă extrem de înaltă, fiind prezente în mai toate dicţionarele analizate în cadrul acestui studiu.
Figura 2.5. Principalele categorii de informaţii în contextul definirii cuvântului ţigan în dicţionare româneşti din diverse perioade
Notă. Unităţile de înregistrare au fost clasificate în trei categorii de afiliere: informaţii istorice (date şi referinţe istorice şi descriptive cu privire la grupul etnic rom), caracteristici fizice (referiri directe la aspecte, precum, spre exemplu: culoarea pielii, mărimea corpului etc.) şi comportamente sociale (această categorie reuneşte referirile la specificul comportamentelor romilor, la ceea ce le este caracteristic – această categorie reuneşte preponderent stereotipuri şi prejudecăţi). Scorurile reprezintă frecvenţe relative.
Tabel 2.3.
Cele mai frecvente unităţi de înregistrare cu privire la istoria populaţiei rome
Expresia
Frecvenţa
Populaţie originară din India
9
trăieşte în stare seminomadă
8
vorbesc limbă indo-europeană
5
populaţie care a migrat
5
Răspândită în mai toate ţările Europei
4
Notă. Frecvenţa reprezintă numărul de dicţionare în care o anumită expresie a fost identificată. Formularea expresiilor şi a semnificaţiilor ataşate au fost preluate în întregime din dicţionarele analizate.
Perspectivă comparativă asupra discursului dicţionarelor cu privire la cuvintele ţigan, ţigancă, rom, ţigănie şi a se ţigăni
La nivelul dicţionarelor au fost analizate nu doar semnificaţiile ataşate termenului de ţigan, ci şi semnificaţiile ataşate unor termeni inter-conectaţi, precum ţigancă, ţigănie, a se ţigăni şi rom. Există cel puţin trei chestiuni pe care dorim să le subliniem.
- Prima face referire la faptul că termenul ţigancă nu deţine o încărcătură negativă atât de puternică precum ceilalţi termeni asociaţi (ţigan, ţigănie, a se ţigăni). De exemplu, în general, referirile la cuvântul ţigancă sunt mai degrabă neutre în tendinţă. Mai mult decât atât, coeficientul de tendinţă calculat pentru unităţile de înregistrare identificate pentru cuvântul ţigancă, în dicţionarele din 1955 şi 1931, sunt pozitivi (valoarea este de .3). La nivelul dicţionarelor amintite, există două unităţi de înregistrare pozitive: prima face referire la un comportament observat (i.e. Trăsura prinţului opri la peron şi două ţigănci tinere veniră să-l ajute pe boier să se dea jos), iar a doua face referire la un orizont al superstiţiilor (i.e. copilul care va suge ţîţă de la o ţigancă nu se va deochea).
- Al doilea lucru pe care dorim să îl subliniem face referire la semnificaţiile asociate termenului de rom. Spre deosebire de cuvântul ţigan, care deţine un înalt conţinut negativ şi care concentrează cele mai multe dintre unităţile de înregistrare negative cuvântul rom, aparent, este definit într-o manieră neutră (cu excepţia dicţionarelor din 1955 şi 1939, coeficienţii de tendinţă sunt neutri; i.e. au valoarea zero). Perspectiva neutră cu care este tratat termenul de rom este doar aparentă, pentru că, în realitate, dicţionarele invariabil fac trimitere la cuvântul ţigan. În aceste condiţii, la nivelul dicţionarelor, cuvântul rom este contaminat cu semnificaţiile negative asociate cuvântului ţigan.
- A treia chestiune pe care dorim să o semnalăm face referire la modul în care dicţionarele post-decembriste şi-au construit discursul cu privire la cuvintele ţigan, ţigănie, a se ţigăni, ţigancă. Altfel spus, discursul cu privire la populaţia romă a fost construit pe unităţi de înregistrare negative care au continuat să facă trimitere la stereotipuri negative şi comportamente sociale deviante / indezirabile (specifice dicţionarelor din perioada interbelică).
Tabel 1.4.
Definirile cuvintelor ţigan, ţigancă, rom, ţigănie, a se ţigăni aşa cum apar în 14 dicţionare publicate în decursul timpului (intervalul 1892 – 2009)
SURSA
SEMNIFICAŢIILE ATAŞATE TERMENILOR
(1)
Academia Română, Institutul de Lingvistică Iorgu Iordan. 2009. Dicţionarul explicativ al limbii române (ediţia a II-a revizuită şi adăugită). Bucureşti: Editura Univers Enciclopedic Gold.
[Codul utilizat în secţiunea de analiză: DEX_2009]
ŢIGÁN, -Ă, ţigani, -e, s. m., adj. I. S. m. 1. Persoană care face parte dintr-o populaţie originară din nord-vestul Indiei, care a migrat începând din sec. V în Persia, Asia Mediteraneeană şi în Imperiul Bizantin, în sec. X-XVI în sud-estul şi centrul Europei şi în nordul Africii, în sec. XV în vestul Europei (în special în Peninsula Iberică), iar în sec. XIX şi în cele două Americi şi care vorbesc o limbă indo-europeană. ◊ Expr. A arunca moartea în ţigani = a arunca vina pe altul. A se muta ca ţiganul cu cortul = a se muta foarte des; a fi nestatornic. A se îneca ca ţiganul la mal = a nu reuşi, a eşua într-o acţiune tocmai când era pe punctul de a o duce la bun sfârşit. Tot ţiganul îşi laudă ciocanul, se spune despre cei care se laudă cu ceea ce le aparţine. E învăţat ca ţiganul cu ciocanul (sau cu scânteia), se spune despre cei deprinşi cu nevoile. 2. Epitet dat unei persoane brunete. 3. Epitet dat unei persoane cu apucături rele. II. Adj. (Rar) Ţigănesc. – Din sl. ciganinŭ. Cf. rus. ţâgan.
ŢIGÁNCĂ, ţigănci, s. f. 1. Femeie care face parte din neamul ţiganilor (I 1); soţie de ţigan. 2. Art. Numele unui dans popular; melodie după care se execută acest dans. –Ţigan + suf. -că.
ROM2, -Ă, romi, -e, s. m. şi f., adj. Ţigan. [Scris şi: rrom] – Din ţig. rom „om”.
ŢIGĂNÍE, (2, 3) ţigănii, s. f. 1. Totalitatea ţiganilor care trăiesc în aceeaşi colectivitate; mulţime de ţigani, ţigănime. 2. P. ext. Aşezare, parte a unei localităţi locuită de ţigani. 3. Fig. Faptă, comportare urâtă; târguială excesivă. ♦ Gălăgie, hărmălaie, scandal. – Ţigan + suf. -ie.
ŢIGĂNÓS, -OÁSĂ, ţigănoşi, -oase, adj. 1. Negricios, oacheş. 2. Fig. (Fam.) Care are maniere urâte; care se tocmeşte mult; calic, zgârcit. – Ţigan + suf. -os.
ŢIGĂNEÁLĂ, (2) ţigăneli, s. f. (Reg. şi fam.) 1. Faptul de a se ţigăni. 2. (La pl.) Vorbe urâte, insulte. – Ţigăni + suf. -eală.
ŢIGĂNÉSC, -EÁSCĂ, ţigăneşti, adj. Care aparţine ţiganilor, privitor la ţigani, de ţigani. –Ţigan + suf. -esc.
ŢIGĂNÍ, ţigănesc, vb. IV. Refl. A insista mult pentru a obţine ceva; a cere ceva cu încăpăţânare; p. ext. a se târgui, a se tocmi îndelung. – Din ţigan.
(2)
Volceanov, George. 2007. Dicţionar de argou al limbii române. Editura Niculescu.
[Codul utilizat în secţiunea de analiză: ARGOU_2007]
ŢIGAN aripată, balaoacheş, balaur, barabuşter, baragladină, baraulă, borâtură, buzat, cataroi, cioară, ciocolată, cioran, cioroi, cioropină, cioropişniţă, cocalar, colorat, corturar, faraon, gabor, garoi, geanău, jagardea, lebădar, maglaoi, magraon, mulatru, panteră neagră, stăncuţă, tuciuriu, ţigan de mătase, ţigan de vatră, zavragiu, zburătoare.
ŢIGANCĂ bafniţă, balaoacheşă, baragladină, baraulă, boroaică, caramea, cioară, ciocolată, ciorancă, cioroaică, cioropină, cioropişniţă, colorată, faraoancă, garaoaică, jagardea, mirandolină, pirandă, stăncuţă, zavragioaică.
ţigănie, ţigănii s. f. 1. cartier cu populaţie majoritar ţigănească 2. faptă condamnabilă / reprobabilă 3. gălăgie, hărmălaie; scandal
ţigăneală, ţigăneli s. f. 1. cerere insistentă / încăpăţânată 2. târguială, tocmeală (de o manieră necivilizată) 3. comportament necivilizat, zgomotos, strident
(3)
Litera internaţional. 2002. Noul dicţionar al limbii române. Editura Litera internaţional.
[Codul utilizat în secţiunea de analiză: NODEX_2002]
ŢIGÁN ~i m. 1) Persoană care face parte dintr-un grup etnic originar din India, răspândit aproape în toată lumea, ducând (în unele zone) o viaţă seminomadă; rom. ◊ A se muta ca ~ul cu şatra (sau cu cortul) a se muta foarte des; a nu avea un loc stabil de trai. A se deprinde ca ~ul cu scânteia(sau cu ciocanul) a se deprinde cu greutăţile, cu nevoile. A se îneca ca ~ul la mal a suferi o nereuşită tocmai la sfârşitul unei acţiuni. Tot ~ul îşi laudă ciocanul se spune despre o persoană care se laudă (fără motiv) cu ce are. Calea ~ului Calea Lactee. 2) pop. iron. Persoană brunetă. 3) peior. Persoană cu apucături urâte. /<bulg. Ţiganin
ŢIGÁNCĂ ~ănci f. Femeie care face parte dintr-un grup etnic originar din India, răspândit aproape în toată lumea, ducând (în unele zone) o viaţă seminomadă. [G.-D. ţigăncii; Pl. şi ţigance] /ţigan + suf. ~că
ROM2 ~i m. pop. Persoană care face parte dintr-un grup etnic originar din India, răspândit aproape în toată lumea, ducând (în unele zone) o viaţă seminomadă; ţigan. /< ţig. Rom
ŢIGĂNÍE ~i f. 1) Mahala locuită de ţigani. 2) fig. Gălăgie mare. 3) peior. Comportare care denotă lipsă de politeţe, de tact. 4) v. ŢIGĂNIME. [G.-D. ţigăniei] /ţigan + suf. ~ie
ŢIGĂNÓS ~oásă (~óşi, ~oáse) (despre persoane) 1) Care are aspect de ţigan; care seamănă a ţigan. 2) Care are maniere ţigăneşti. /ţigan + suf. ~os
(4)
Seche, Mircea si Luiza Seche. 2002. Dictionar de sinonime. Editura Litera International.
[Codul utilizat în secţiunea de analiză: SINONIME_2002]
ŢIGÁN adj. v. ţigănesc.
ŢIGÁN s. 1. rom, (pop.) arapină, (fam. depr.) cioară, cioroi. (E ~ de origine.) 2. ţigan nomad = corturar, şătrar, (rar) şătra
(5)
Academia Română, Institutul de Lingvistică Iorgu Iordan. 1998. Dicţionarul explicativ al limbii române. Bucureşti: Editura Univers Enciclopedic.
[Codul utilizat în secţiunea de analiză: DEX_1998]
ŢIGÁN, -Ă, ţigani, -e, s. m., adj. I. S. m. 1. Persoană ce face parte dintr-o populaţie originară din India şi răspândită în mai toate ţările Europei, trăind în unele părţi încă în stare seminomadă. ◊ Expr. A arunca moartea în ţigani = a arunca vina pe altul. A se muta ca ţiganul cu cortul = a se muta foarte des; a fi nestatornic. A se îneca ca ţiganul la mal = a nu reuşi, a eşua într-o acţiune tocmai când era pe punctul de a o duce la bun sfârşit. Tot ţiganul îşi laudă ciocanul, se spune despre cei care se laudă cu ceea ce le aparţine. E învăţat ca ţiganul cu ciocanul (sau cu scânteia), se spune despre cei deprinşi cu nevoile. 2. Epitet dat unei persoane brunete. 3. Epitet dat unei persoane cu apucături rele. II. Adj. (Rar) Ţigănesc. – Din sl. ciganinŭ. Cf. rus. ţâgan.
ŢIGÁNCĂ, ţigănci, s. f. 1. Femeie care face parte din neamul ţiganilor (I 1); soţie de ţigan. 2. Art. Numele unui dans popular; melodie după care se execută acest dans. – Ţigan + suf. -că.
ROM2, romi, s. m. Ţigan. – Din ţig. rom „om”.
ŢIGĂNÍE, ţigănii, s. f. 1. Totalitatea ţiganilor care locuiesc la un loc; ţigănime; p. ext. cartier într-o localitate în care locuiesc ţigani. 2. Fig. Faptă, manieră condamnabilă. 3. Fig. Gălăgie, hărmălaie, scandal. – Ţigan + suf. -ie.
ŢIGĂNÓS, -OÁSĂ, ţigănoşi, -oase, adj. 1. Negricios, oacheş. 2. Fig. (Fam.) Care are maniere urâte; care se tocmeşte mult; calic, zgârcit. – Ţigan + suf. -os.
ŢIGĂNEÁLĂ, ţigăneli, s. f. (Fam.) Faptul de a se ţigăni. – Ţigăni + suf. -eală.
ŢIGĂNÍ, ţigănesc, vb. IV. Refl. A insista mult (şi în mod dizgraţios) pentru a obţine ceva; a cere ceva cu încăpăţânare; p. ext. a se târgui, a se tocmi (mahalageşte). – Din ţigan.
ŢIGĂNÉSC, -EÁSCĂ, ţigăneşti, adj. Care aparţine ţiganilor, privitor la ţigani, de ţigani. – Ţigan + suf. -esc.
(6)
Graur, Alexandru. 1994. Dicţionarul limbii române. Editura Academiei Române.
[Codul utilizat în secţiunea de analiză: DEX_1994]
Ţigan –ă , ţigani- s.m şi f., adj. I. s.m şi f.: 1. persoană care face parte dintr-o populaţie originară din India şi răspândită în mai toate ţările Europei, trăind în unele părţi înca în stare seminomada. Expr. A arunca moartea în ţigani - a arunca vina pe altul. A se muta ca ţiganul cu cortul - a se muta foarte des; a fi nestatornic. A se îneca ca ţiganul la mal - a nu reuşi, a eşua într-o acţiune tocmai când era pe punctul de a o duce la bun sfârşit. Tot ţiganul îşi laudă ciocanul se spune despre cei care se laudă cu ceea ce le aparţine (sau cu scânteia) se spune despre cei deprinşi cu nevoile. 2. Epitet dat unei persoane brunete. 3. Epitet dat unei persoane cu apucături rele.
Rom, romi, s.m – Ţigan,- din ţig. Rom “om”.
(7) Institutul de lingvistică din Bucureşti. 1975. Dicţionarul explicativ al limbii române. Editura Academiei Republicii Socialiste România.
[Codul utilizat în secţiunea de analiză: DEX_1975]
Ţigan –ă , ţigani- s.m şi f., adj. I. s.m şi f. 1. persoană care face parte dintr-o populaţie originară din India şi răspândită în mai toate ţările Europei, trăind în unele părţi înca în stare seminomada. Expr. A arunca moartea în ţigani - a arunca vina pe altul. A se muta ca ţiganul cu cortul - a se muta foarte des; a fi nestatornic. A se îneca ca ţiganul la mal - a nu reuşi, a eşua într-o acţiune tocmai când era pe punctul de a o duce la bun sfârşit. Tot ţiganul îşi laudă ciocanul se spune despre cei care se laudă cu ceea ce le aparţine (sau cu scânteia) se spune despre cei deprinşi cu nevoile. 2. Epitet dat unei persoane brunete. 3. Epitet dat unei persoane cu apucături rele. II. Adj. (Rar) Ţigănesc. – Din sl. Ciganinu. Cf. rus. Ţâgan.
ŢIGÁNCĂ, ţigănci, s. f. 1. Femeie care face parte din neamul ţiganilor. 2. Art. Numele unui dans popular; melodie după care se execută acest dans. – Ţigan + suf. -că.
ŢIGĂNÍE, ţigănii, s. f. 1. Totalitatea ţiganilor care locuiesc la un loc; ţigănime; p. ext. cartier într-o localitate în care locuiesc ţigani. 2. Fig. Faptă, manieră condamnabilă. 3. Fig. Gălăgie, hărmălaie, scandal. – Ţigan + suf. -ie.
ŢIGĂNÍ, ţigănesc, vb. IV. Refl. A insista mult (şi în mod dizgraţios) pentru a obţine ceva; a cere ceva cu încăpăţânare; p. ext. a se târgui, a se tocmi (mahalageşte). – Din ţigan.
Rom, romi, s.m – Ţigan,- din ţig. Rom “om”.
(8)
Ciorănescu, Alexandru. 1958 – 1966. Dicţionarul etimologic roman. Tenerife: Universidad de la Laguna.
[Codul utilizat în secţiunea de analiză: DER_1958_66]
ţigán (-ni), s. m. – Rom. – Var. înv. aţigan. Mgr. τσίγγανος, prin intermediul sl. (a)ciganinŭ (Cihac, II, 433; Tiktin; c.f Vasmer, III, 294), cf. sb., cr. ciganin, slov.cigan, pol., rus. cygan, mag. cigány, tc. çengene (› cenghenea, s. f. ţigan, termen depreciativ). – Der. ţigană, s. f. (înv., femeie din neamul ţiganilor); ţigănărit,s. n. (înv., impozit pe ţiganii robi);
ţigancă, s. f. (ţigană), din sl. cyganŭka; ţigăncuşe, s. f. (diminutiv de la ţigancă; plantă, Tagetes erecta); ţigănesc, adj.(privitor la ţigani); ţigăneşte, adv. (ca ţiganii); ţigăni vb. refl. (a se umili, a se căciuli; a se tîrgui exagerat); ţigănime, s. f. (mulţime de ţigani); ţigănos, adj. (cu aspect de ţigan; jegos); ţigănuş, s. m. (diminutiv de la ţigan; pasăre acvatică, Falcinellus igneus).
SURSA
SEMNIFICAŢIILE ATAŞATE TERMENILOR
(9)
Academia Republicii Populare Romîne. 1955. Dicţionarul Limbii Romîne Literare Contemporane. Volumul al III-lea M-R. Editura Academiei Republicii Populare Romîne.
[Codul utilizat în secţiunea de analiză: DEX_1955]
ŢIGÁN, -Ă, ţigani, -e, s. m. şi f. (Rar la feminin) 1. Persoană care face parte dintr-o populaţie originară din India (vorbind o limbă indo-europeană), astăzi râspîndită în mai toate ţările Europei şi trăind în unele părţi încă în stare seminomadă. Ţiganii, drumeţii cei veşnici, ei sînt ! Cu ochii de fulger, cu pletele-n vînt... Ei arşi sînt de soare, de vînturi bătuţi. COŞBUC, P. I 143. Dar romînul cu-a sa mînă rumpe lanţul de robie, Şi ţiganul, liber astăzi, se deşteaptă-n fericire! ALECSANDRI, P. I 200. Răzvan-vodă era născut în Moldova dintr-un tată ţigan şi o mumă moldovancă. BĂLCESCU, O. I 339. Pe su’mînă Că-i rumînă. Pe su’geană Că-i ţigană. Mat. FOLK. 930. Plac, nu-ţi plac, Dar ţiganele moarte-ţi fac. ib. 931. ◊ Ţigan de laie v. laie. Ţigan de şatră v. şatră. ◊ Expr. A
în ţigani = a arunca vina pe altul, nu pe adevăratul vinovat. (A se muta) ca ţiganul cu cortul = a se muta foarte des, a fi nestatornic, a nu se stabili într-un anumit loc. A se îneca ca ţiganul la mal = a nu reuşi ceva tocmai la sfîrşit, a-şi da în petic tocmai la urmă. ♦ (Adjectival) Ţigănesc. Ca să poată mai cu plăcere Călători ţiganele gloate. BUDAI-DELEANU, Ţ. 105. 2. Compus: (popular) calea-ţiganului = calea lactee. 3. Persoană, mai ales din populaţia ţiganilor, care practică una din ocupaţiile obişnuite ale acestora; (în special) lăutar, fierar. Petrecerea noastră nu-i veselia, caii, vinul, ţiganii, femeile şi huietul; petrecerea noastră e gîndul posomorît. RUSSO, S. 23. Zi, ţigane, pînă mîne, Că mîndruţi-i pare bine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 364. ◊ Expr. Este învăţat ca ţiganul cu ciocanul, se spune despre cei deprinşi cu nevoile. Tot ţiganul îşi laudă ciocanul, se spune despre cei care se laudă cu ceea ce le aparţine (marfă, meşteşug etc.). 4. Denumire dată unei persoane brunete, oacheşe. 5. Om cu apucături rele (care nu se sfieşte să cerşească, să se tocmească). Ba ici-colea mai vedem şi cîte un om mai ţigan decît toţi ţiganii. RETEGANUL, P. I 59. L-am potcovit bine... De nu cumva s-ar răzgîndi; dar parcă nu era ţigan să-ntoarcă. CREANGĂ, P. 41. Celui care tot cere, de multe ori se zice: tare-i ţigănos; îi ţigan din cale-afară. ŞEZ. II 47.
ŢIGÁNCĂ, ţigănci, s. f. 1. Femeie din neamul ţiganilor. Trăsura prinţului opri la peron şi două ţigănci tinere veniră să-l ajute pe boier să se dea jos. DUMITRIU,N. 33. Ţigăncile vindeau flori abia ieşite de sub zăpadă. C. PETRESCU, S. 167. 2. (Mai ales articulat) Numele unui dans popular.
ROM1, romi, s. m. Ţigan. Cei şase romi din colectiv, cu copiii lor, înjghebaseră o bandă tuciurie de lăutari care cîntau înfocat. V. ROM. februarie 1952, 130.
ŢIGĂNÍE, ţigănii, s. f. 1. Totalitatea ţiganilor care locuiesc la un loc; p. ext. cartier, parte a unei localităţi locuită de ţigani. Trei ceteraşi, cei mai buni din toată ţigănia, se furişează printre bordeie. AGÎRBICEANU, S. P. 65. Curtea era... cu trupuri de clădiri multe, pentru a putea sălăşlui toată liota şi ţigănia. M. I. CARAGIALE, C. 22. Noi şi-a noastră ţigănie Ne-om lăsa de-a ta popie. MARIAN, S. 310. 2. (Ieşit din uz) Faptă, manieră urîtă. Nu scrie la dînsa aşa ţigănie.DELAVRANCEA, S. 10.
ŢIGĂNÓS, -OÁSĂ, ţigănoşi, -oase, adj. Care se tocmeşte mult; calic, zgîrcit; care are maniere urîte. Tare-i ţigănos. ŞEZ. II 47. ♦ Oacheş, brun.
ŢIGĂNÉSC, -EÁSCĂ, ţigăneşti, adj. De ţigan, care aparţine ţiganilor, referitor la ţigani; rudăresc.
ŢIGĂNÍ, ţigănesc, vb. IV. Refl. A se tocmi mult, a se calici, a cere ceva cu insistenţă. Ştii tu ce gîndesc şi nu mă mai ţigănesc. PANN, P. V. II 38
SURSA
SEMNIFICAŢIILE ATAŞATE TERMENILOR
(10)
Scriban, Augustin. 1939. Dicţionaru limbii româneşti. Editura Institutu de Arte Grafice “Presa Bună”.
[Codul utilizat în secţiunea de analiză: DLR_1939]
Ţigán şi (vechĭ) Aţigán, -că s. (vsl. Cyganinŭ, Cyganŭka, rus. Cygan, -nka, ung. Cigány, germ. Zigeuner, ngr. Tsiganos, it. Zingaro, cuvinte care se reduc la turc. ar. Zenği, Etiopian, Zenği-bar, ţara Etiopienilor, „Zanghebar, Zanzibar”. În actele cele maĭ vechĭ li se zice Aţiganĭ, ceĭa ce arată că numele ne-a venit pin [!] Macedonenĭ. Tot de aci şi numele secteĭ eretice bizantine a Aţiganilor). Acela care face parte dintr´un neam de indienĭ vagabonzĭ răspîndiţĭ astăzĭ în lume. Fig. Om ordinar, neruşinat, trivial, pofticĭos, hoţ şi zgîrcit: ce ţigan ! – Ţiganiĭ îs originarĭ din India, şi-s de neam indo-europeŭ. Eĭ aŭ emigrat în sec. 6-10 ca paria în Persia (de unde au luat muzica lor), în Asia Mică şi´n Egipt, unde aŭ stat mult timp şi de unde le-a şi rămas numele de faraonĭ. Tot aşa, Greciĭ îĭ numesc şi Gýfti, ĭar Spanioliĭ Gitanos, adică „Egiptenĭ”. Arabiĭ ĭ-aŭ confundat cu Etiopieniĭ („Harapiĭ”, Nubieniĭ, Somaliĭ, Zanzibarieniĭ ş. a.). Din Egipt şi Asia Mică aŭ emigrat în peninsula balcanică, de unde aŭ şi luat multe cuvinte greceştĭ, maĭ ales în numeraţiune. Apoĭ s´aŭ împrăştiat pin [!] toată Eŭropa, nordu Africiĭ şi vestu Asiiĭ. Uniĭ aŭ fost aduşĭ de Tătarĭ. În Ţara Românească aŭ intrat pe la 1370, supt [!] Vladislav Basarab, şi aŭ ajuns îndată robĭ. (Într´un document de la 1387 îs menţionaţĭ ca robĭ aĭ mînăstiriĭ Tismana). Eĭ se împărţeaŭ în lăĭeţĭ (adică „vagabonzĭ” şi eraŭ orĭ maĭ sînt şi astăzĭ:zlătarĭ, rudarĭ, ferarĭ [!], căldărarĭ, potcovarĭ, lăcătuşĭ, spoitorĭ, lingurarĭ, cĭurarĭ, ursarĭ, netoţĭ, lăutarĭ ş. a. ĭar femeile chivuţe) şi´n vătraşĭ (adică „stabilĭ”, robĭ aĭ domnilor, boĭerilor şi mînăstirilor). În Ţara Românească Ţiganiĭ statuluĭ fură emancipaţĭ de Alexandru Ghica la 1837 ĭar în Moldova de Mihail Sturza la 1844. Ceĭ particularĭ fură emancipaţĭ la 1855 în Moldova şi supt [!] Cuza în Ţara Românească. – Număru lor e de 7,500,000, dintre care 600,000 în Eŭropa, şi anume: 40,000 în Francia, 4000 în Anglia, 20,000 în Spania, 20,000 în Bohemia, 200,000 în România veche şi 316,000 în Turcia şi Ungaria în anu 1914). – Ţiganiĭ aŭ păru şi ochiĭ negri, pelea [!] întunecată, buzele cam groase, dinţiĭ albĭ şi sănătoşĭ şi corpu înalt şi robust. Eĭ îs leneşĭ la munca temeĭnică, pofticĭoşĭ, beţivĭ, fumătorĭ, hoţĭ, risipitorĭ, fricoşĭ, ferocĭ cînd îs în largu lor (vechiĭ noştri călăĭ, ca şi hingheriĭ de astăzĭ, eraŭ maĭ toţĭ Ţiganĭ şi Ungurĭ), lipsiţĭ de demnitate, murdarĭ la trup şi la vorbă şi friguroşĭ. Aŭ pornire spre muzică, şi de aceĭa mulţĭ îs lăutarĭ. Orhestrele [!] ţigăneştĭ îs renumite în toată lumea. – Fiind-că în Muntenia sînt mulţĭ Ţiganĭ, Turciĭ le ziceaŭ ironic Muntenilor „Ţiganĭ” (Cinghiane). Tot aşa, fiind-că Ţiganiĭ şĭ-aŭ luat pronunţarea muntenească (pentru c´aŭ venit maĭ întîĭ în contact cu Munteniĭ), Moldoveniĭ le zic ironic Muntenilor tot „Ţiganĭ”. În literatura poporuluĭ, Ţiganu e tratat cu cel maĭ mare sarcazm [!] şi e numit cĭoară, cĭoroĭ, croncan, balaur (adică „monstru”), faraon, baragladină, Baroĭ, Boroĭ, Garoĭ şi Zgaroĭ, ĭar copilu de Ţigandancĭ. (Cp. cu epitetele Jidanului). V. Les Tsiganes, de Pop Şerboĭanu, Paris, 1930; VR. 1908, 8, 174, şi cartea luĭ M. Kogălniceanu (în limba fr.), Berlin, 1837.
Rom, -ă s. (ţig. Rom, d. Român). Cam iron. Ţigan.
ţigăníe f. Cartier de Ţiganĭ. Fig. Caracter de Ţigan, de om ordinar, zgîrcit, murdar, care fură şi jură, înjură şi neguţează mult pentru un lucru orĭ-cît de ĭeftin ar fi.
ţigănós, -oásă adj. Plin de ţigănie (de zgîrcenie, de hoţie ş. a.).
ţigănésc, -eáscă adj. De Ţigan: limba ţigănească. Fig. Odinar, vulgar, trivial: purtare ţigănească. Papagal ţigănesc. (Iron.) cĭoară.
ţigănésc v. tr. Prefac în Ţigan. V. refl. Neguţez (mă tocmesc) ca Ţiganiĭ, pînă la plictiseală, ca să obţin un lucru: nu te maĭ ţigăni pentru un franc !
SURSA
SEMNIFICAŢIILE ATAŞATE TERMENILOR
(11) Candrea, I.-Aurel şi Gh, Adamescu. 1931. Dicţionarul enciclopedic ilustrat “Cartea românească. Editura “Cartea românească” S.A. – Bucureşti.
[Codul utilizat în secţiunea de analiză: DEI_1931]
Ţigan sm. Individ din neamul Ţiganilor pe care Românul îl ironizează în tot chipul şi-l încarcă cu toat păcatele pe care şi le poate imagina omul: e obraznic (obraznic ca ~ul), lăudăros şi fudul (tot ~ul îşi laudă ciocanul), hoţ (~ul până nu fură, nu se tine om), mincinos (minte ca ~ul), necredincios (şi-a pierdut credinţa ca ~ul biserica, aluzie la biserica de caş pe care şi-ar fi clădit-o Ţiganii), lipsit de cinste (bani au şi ~ii, dar n-au cinste), prost şi neîndemînatec (s-a înnecat ca ~nul la mal), nu ştie să preţuiască ce e bun (ce ştie ~nul ce e şofranul), cerşeşte, se milogeşte, se tocmeşte din cale afară, etc. etc.; şi CÎRLAN, MOARTE, NOROC, SPÎNZURA; ca fizic, e “negru ca fumul ceaunului”, de unde şi poreclele de “cioară”, “coţofană”, ce i se dau adesea, pe lîngă altele numeroase care fac aluzie la presupusa lui origine (FARAON, IGHIPTEAN), la numele ce adoptă de preferinţă, la cîte o păţanie ce i se atribue, etc. etc.; după felul lor de viaţă, se deosebesc Ţiganii “netoţi”, de “laie” sau “lăieşi”, de “şatră” şi de “vatră”; după ocupaţiune, Ţiganii sunt fierari, lăcătuşi, spoitori, cărămidari, salahori, lăutari, ursari, etc.; numeroase sunt superstiţiile privitoare la Ţigani: când te întâlneşti cu un ~, îţi merge bine; să nu dai de pomană la ~i, că-ţi fură cioara puii; ~ să nu botezi, că pe ceea lume te trage la iad, etc. [vsl. ciganinu]
Ţigană (pl. –ane) sf. = ŢIGANCĂ: ruşine să-ţi fie, scroafă şi ~ă!
Ţigancă (pl. –anoe, -ănci) sf. 1. Femeie din neamul Ţiganilor: împăratul … avea mai înainte, ca ţiitoare, o ~ foarte hîtră; copilul care va suge ţîţă de la o ~ nu se va deochea; E lungă, nu-i furcă, E neagră, nu-i ~, E alba şi nu-I doamnă, ghicitoare despre “coţofană”. 2. = SUGEL [Ţigan].
Ţigăni (-ănesc) vb. refl. A se tocmi mult (ca Ţiganii): (Sîrbul) … se ţigănea pînă i se ura Romînului, cerînd să-i mai adaoge pe deasupra cîte o jumătate de baniţă.
Ţigănie s.f. 1. Mahala locuită de Ţigani; aşezare de Ţigani: aproape sunt oasele fără nume ale unei ţigănii murdare; unde a fost o curte mare de boier însemnat … alături a fost şi o ~. 2. Fire de Ţigan, fel de a trăi şi de a se purta ca Ţiganii; 3. Sgîrcenie cumplită.
(12)
Şăineanu, Lazăr. 1929. Dicţionar universal al limbei române, ediţia a VI-a. Editura “Scrisul românesc” S.A.
[Codul utilizat în secţiunea de analiză: DULR_1929]
Ţigani m. pl. popor indo-european, originar din India, azi răspândit în Africa, Azia şi Europa în număr de 400.000, numeroşi mai ales în regiunea danubiană. Numiţi astfel după secta eretică bizantină a Aţinganilor. Ţiganii au emigrat din Grecia în România pe la 1370 sub Vladislav Basarab şi deveniră imediat robi (într’un document din 1387 ei sunt deja menţionaţi ca robi ai mânăsţirii Tismana). Ei erau împărţi în Ţigani de laie (lăieşi), nomazi dar cu şetre sau corturi şi practicând meseriile de zlătari, lingurari, rudari, ursari, etc.; şi în Ţigani de vatră (vătraşi), robi ai Domnilor, boierilor şi mănăstirilor. Ţiganii fură emancipaţi în Muntenia sub Alex. Ghica (1842), iar în Moldova sub Mihaiu Sturdza (1844).
ţigan m. cel ce face parte din neamul Ţiganilor. [Slav. ŢIGANINŬ].
ţigancă f. 1. femeia ţiganului; 2. (Banat) Bot. sugel.
ţigănie f. 1. cartierul ţiganilor; 2. firea ţiganilor; 3. fig. sgârcenie cumplită.
ţigănos a. foarte sgârcit: era aşa de ţigănos de-şi mânca de sub unghii ISP.
ţigănesc a. ce ţine de ţigani: limba ţigănească. V. papagal şi peşte. ║ adv. ţigăneşte, ca ţiganii: înjură ţigăneşte.
SURSA
SEMNIFICAŢIILE ATAŞATE TERMENILOR
(13) Diaconovich, C. 1904. Enciclopedia română. Asociaţiunea pentru literatura română şi cultura poporului român. Editura şi tiparul lui W. Krafft. Ibiiu.
[Codul utilizat în secţiunea de analiză: ER_1904]
Tigani, (span. Gitanos, grec. Gyphtoi, engl. Gipsies, franc. Bohémiens), popor nomad de origine din India, care traiesce in Asia, Africa si Europa in cea mai mare parte fără locuinte stabile. Numerul lor in Europa e de circa 900,000, in celelalte continente de ca. 2 mil. T. sunt zlatari, rudari, ursari, etc. si au un deosebit talent pentru musica. Se flumesc T. după secta eretică bizantină a Atinganilor. Ei insisi se numesc Romi. Limba lor se apropiazä de limbile arice din India. In România Tiganii au intrat in sec. XIV dinspre sud. Stefan Dusan regele Serbiei in 1348 indatoresce pe nisce Tigani fierari sa dea unei manästiri cate 40 de potcoave de cai pe fiecare an. Mircea cel Mare in 1387 daruesce manastirii Tismana 40 de familii de Atigani. Alexandru cel Bun daruesce manastirii Bistrita (in 1428) 31 satre de Tigani. La inceput nu erau toti robi ci unii erau liberi: in 1612 Dumitru se vinde negustorului Stan pentru un cal, pentru 20 de oca hier ca sa-si faca ciocane... In secolele urmatoare au cazut cu totul in robie si abia la inceputul sec. XIX soartea lor atrage antentia spiritelor mai destepte. Bibescu in Muntenia si Mihail Sturdza in Moldova, au inceput liberarea Tiganilor, mai antaiu pe Tiganii statului, apoi pe ai manástirilor. T., in Ung. ca si in Romania sunt de 2 feluri: stabili si nomadi. Cei dintâiu, sunt zlatari, aurari, lingurari, ursari, si din ei ies tarafurile vestite de lautari. Cei nomadii se numesc: laeti si laesi.
(14)
Şăineanu, Lazăr. 1892. Dicţionarul universal al limbei române. Institutul de Editură Ralian şi Ignat Samitca
[Codul utilizat în secţiunea de analiză: DULR_1892]
Ţigan, m. cel ce face parte din neamul ţiganilor. SIN. Cenghenea, faraon, gaşper.
Ţiganesc v. ce ţine de ţigani: limba ţigănesca. Adv. Ţigănesce, ca ţiganii: înjura ţigănesce. V. a se tocmi într-una: cât m-am ţiganit cu el.
Ţigani m.pl. popor indo-european, originar din India, răspândiţi în Africa, Asia şi Europa în număr de 400,000 numeroşi mai ales în regiunea danubiană. Ţiganii au emigrat din Grecia în România pe la 1370 sub Vladislav Basarab şi deveniră imediat robi (într-un document din 1387 ei sunt deja menţionaţi ca robi ai mănăstirii Tismana). Ei erau împărţiţi în Ţigani de laie (lăieşi), nomazi şi cu şatre sau corturi şi practicând meseriile de zlătari, rudari, ursari etc. Sunt şi Ţigani de vatră (vătraşi), robi ai Domniilor, boierilor şi mănăstirilor. Ţiganii fură emancipaţi în Muntenia sub Alex.Ghica (1842), iar în Moldova sub Mih.Sturza (1844).
Ţiganie f. 1. cartierul ţiganilor; 2. firea ţiganilor. 3. fig. sgârcenie cumplită; Ţiganime f. neamul ţiganilor; Ţigănos a. foarte sgârcit: era aşa de ţigănos de-şi mânca de sub unghii.
Se încarcă comentariile...
