În primăvara lui 2013, când nişte elevi din Constanţa s-au găsit să ceară transport local în comun redus pentru toţi şcolarii şi, deci, respectarea legii, credeam că tot ce zboară se mănâncă şi că dacă ai dreptate, cu un text de lege de partea ta, lucrurile sunt simple şi niciun politician local nu se poate împotrivi. Ei bine, mă înşelam. Şi nu singur, ci împreună cu colegii mei, alături de care am fost în prima linie de luptă: Alexandru Bajdechi, George Farauanu, Andrei Gîlcă, Robert Băjenaru şi Eduard Burghelia. În relaţia cu noi, Radu Mazăre a evoluat de la ignorare la luat la mişto, trecând apoi la a încerca să ne corupă şi, în final, la ameninţări şi acţiuni directe.

Trebuie să recunosc, este o experienţă cel puţin interesantă pentru un puşti de 14-15 ani să îl auzi pe primarul oraşului tău spunându-ţi că „dacă vă dau vouă reducere, cresc preţul biletelor şi pun toţi călătorii pe voi” sau „dacă vă dau o masă în club, o vacanţă şi un loc în carul alegoric mă lăsaţi în pace?”. Bineînţeles, pentru mine, de departe, rămâne memorabilă vizita celor de la inspectoratul şcolar la liceul meu de atunci, în speranţa că vor găsi ceva pentru a mă avea la mână, sau momentul în care am fost acuzat de înşelăciune, în prime-time la televiziunea de casă a lui Mazăre. Unui coleg i-au chemat fosta prietenă să dea „declaraţii” despre el, iar altuia i-au fost date în presă notele din catalog. A fost o luptă de gherilă în mare parte, iar ca să vă faceţi o idee vă mai spun doar atât: inspector şcolar general era un consilier local PSD, prieten şi sfătuitor al primarului.

Repet, vorbim doar de de simpla respectare a unui drept prevăzut de lege. Însă, tocmai despre asta era vorba. Radu Mazăre devenise ceva în genul unui semi-zeu, era deasupra legii şi nimeni nu îşi pemitea să îl dea jos de pe piedestal, iar dacă cumva încerca cineva se activa instant un mecanism de apărare. Când trecuse deja un an şi jumătate de plângeri penale, conferinţe de presă, adrese, proteste şi dezbateri publice mai credeau cu adevărat în reuşita demersului, în afară de noi, vreo 3-4 persoane, printre care ţin neapărat să o amintesc pe Sînziana Ionescu de la redacţia locală „Adevărul”.

În final, victoria a însemnat mai mult decât respectarea în sine a dreptului. A fost, privind retrospectiv, o dovadă a faptului că se poate face ceva în Constanţa şi, culmea, schimbarea poate să vină de la cei de la care te aştepţi mai puţin. Ce ne-a mânat atunci în acest demers? Mai glumă, mai în serios, însuşi Radu Mazăre. Nesimţirea cu care el ne trata pe noi, colegii noştri elevi şi legea a fost combustibilul care ne-a făcut să nu renunţăm, chiar şi în acele momente în majoritatea oamenilor râdeau de noi şi ne ziceau să stăm acasă că nu avem vreo şansă.

Cât despre întrebarea din titlu, putem spune că momentul de ieri echivalează cu prăbuşirea imperiului construit şi patronat de Radu Mazăre timp de 15 ani? Greu de spus. Totuşi, modul în care merg astăzi lucrurile în Constanţa mă face să afirm că nu. Oraşul pare mai fad şi mai lipsit de viaţă ca niciodată. Tinerii se înghesuie să plece unde văd cu ochii la terminarea liceului sau, cel mult, la terminarea facultăţii, iar modul în care urmaşul lui Mazăre înţelege să celebreze Ziua Constanţei este prin a scoate elevii din oraş la o paradă demnă de perioada dinainte de ’89. În orice caz, vom afla răspunsul la această întrebare abia anul viitor pe vremea asta, la vot. Şi ne aparţine nouă, tuturor constănţenilor.