Amintiri provocate sau Domnul Nicky, vlăguitul amorez bătrân şi dizident

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Mai zilele trecute, un ilustru academician îmi povestea la telefon  surpriza de a fi găsit pe masa de lucru din secţia academică în care îşi desfăşoară activitatea un fel de răvaş asemănător acelora care se puneau – şi se mai pun – în plăcintele servite musafirilor la începutul mesei de Anul Nou.

Răvaşul nu era altceva decât copia produsă la imprimantă a  editorialului apărut de curând în România Literară cu titlul  Lao Tse şi USR sub semnătura domnului N. Manolescu, renumit critic şi istoric literar.

Cu memoria atât de vie a bătrânilor când vine vorba despre amintiri petrecute cu zeci de ani în urmă, 40, 50, depinde şi de pragul senectuţii la care se află memorialistul care, cum bine se ştie, uită pentru totdeauna întâmplările ce l-au cuprins şi pe el, ieri, alatăieri, sau, uneori, cu doar câteva ore mai înainte, domnul N. Manolescu încălzeşte cu mijloacele aparente ale istoriei literare denunţul unui plagiat de acum aproape 50 de ani al marelui poet Ion Gheorghe şi, cu aceleaşi mijloace, denunţă şi apărarea poetului de către prozatorul Ion Lăncrănjan. Urmează denunţarea, încălzită şi ea la fel, după vreo 40 de ani, a plagiatului marelui prozator Eugen Barbu, cu mare ecou pus la cale şi dirijat în epocă. Nu îşi aminteşte însă, tot cu prilejul înfierării lui Ion Lăncrănjan şi tragicomicul debut în cronica literară al domniei-sale, când a scris, ca "bietul om supt vremi", după o cronică a unei cărţi a lui Lăncrănjan pe care o desfiinţa, urmare certării redactorului-şef al gazetei la partid, o altă cronică, aceasta laudativă. Aşa erau vremurile! Şi toţi am sperat ca împrejurarea să nu se reflecte şi în caracterul tânărului şi talentatului comentator.

Dar să ne întoarcem la răvaşul multiplicat la imprimantă şi difuzat, după formula comunistă citeşte şi dă mai departe, folosită în toate delaţiunile şi ante şi post decembriste. Răvaşul, ca să nu zic chiar denunţul redactat la bătrâneţe, mă priveşte şi pe mine, să se vadă, nu e aşa, din ce familie fac parte!  Doi dintre cei denunţaţi, Barbu şi Lăncrănjan,  sunt azi, fericiţii de ei, morţi.

Eu, îşi aminteşte la bătrâneţe domnul N. Manolescu, aş fi cerut, alături de alţi confraţi, tot acum vreo 40 de ani, să se facă şi o Uniune a Scriitorilor Comunişti, o aberaţie, sigur, de vreme ce, existenta, atunci, Uniune a scriitorilor  era, ea însăşi, un organism comunist şi din ea făcea parte,  fiindcă n-avea încotro, şi criticul literar talentat, dl. N. Manolescu. Nu mă supără denunţul, acum, la 82 de ani şi jumătate ai mei, dar reproşul ar fi trebuit să mi se facă atunci, acum 40 de ani.  Nu ştiu la ce îi foloseşte azi acest denunţ, dacă atunci dl. N. Manolescu a tăcut mâlc,  n-a scos nici scris, nici vorbit, nici un cuvânt ca să denunţe aberaţia.

Ca să vedeţi!, cum scrieţi şi dumneavoastră, dl. N. Manolescu, şi mirat şi indignat şi ca un Robespierre pedepsitor şi tânăr până şi dincolo de şaptezeci de ani pe care celebrul revoluţionar, din păcate,  nu i-a apucat.

Ce mai spune dl. N. Manolescu în răvaşul său, multiplicat şi la imprimantă, ca o dovadă, poate, şi a neîncrederii sale în tirajul propriei publicaţii. Citez:  Dinu Săraru acuză "organizaţia de breaslă că n-ar încuraja literatura comunistă al cărei erou principal trebuie să fie, fireşte, activistul de partid. Dragostea şi Revoluţia, nu e aşa! ", comentează ironic dl. N. Manolescu.

Şi adaugă şi mai mirat şi mai indignat, citându-mă, aşa cum arată şi ghilimele, trunchiat : "a face din martirii obsedantului deceniu protagonişti ai romanului actual înseamnă a ţine partea unor mici burgheji călcaţi pe coadă de revoluţie! Cum citiţi!"

Acestea ar fi, zice mai departe dl. N. Manolescu,  consideraţiile mele "deopotrivă de pornografice". "Ca să vedeţi! ", zice iar domnul N. Manolescu!  

Dar, ca să vedeţi, domnule N. Manolescu, rezultat al faptului că nu aţi citit nimic din ce am scris eu, absolut nimic, drept pentru care nici nu aţi scris, niciodată, nimic despre mine, literatura mea nu ridică în slăvi activistul de partid şi nici nu elogiază demagogic şi slugarnic socialismul. Chiar dimpotrivă. Eu am scris cinci romane la rând în care eroii erau, într-adevăr şi activiştii de partid, aceştia scoşi brutal din scaune şi aruncaţi în lagăre pentru că s-au aflat, într-un fel sau altul, în conflict cu politica sovietizantă a partidului comunist român. Aşa cum a fost cazul, domnule N. Manolescu, şi cu directorul publicaţiei, în aceeaşi vreme şi profesorul dumitale, care v-a ales şi promovat, dintre studenţii săi, cronicarul şi istoricul literar care sunteţi  astăzi. Aşa a fost şi cazul şi cu prietenul dumneavoastră din 1989 şi mai dinainte, tovarăşul Gheorghe Rădulescu, în 1989 al treilea om din statul comunist. Şi ei au fost şi arestaţi şi trimişi în lagăre de către tovarăşii lor.

Domnul N. Manolescu, necitindu-mă, mă bănuieşte şi azi, cum m-a bănuit o viaţă întreagă, că am scris numai elogiind socialismul.

Dacă ilustrul critic despre care s-a mai spus că nu prea citeşte cărţile ar fi lecturat măcar studiul introductiv  al  domnului Ion Cristoiu la ediţiile postdecembriste ale romanelor mele cu "activişti" ar fi aflat adevărul, sintetizat şi uşor de ţinut minte: "Practicând formula întoarcerilor bruşte în trecut, Clipa ne descrie, cu o minuţie balzaciană, atmosfera de suspiciune din anii stalinismului cotropitor, roşi de cancerul aşa zisei continue ascuţiri a luptei de clasă, abuzurile colectivizării, viaţa din lagăr şi procesul de reabilitare".

………………………………………………………………………………………………..

"În anii când e tipărit romanul Clipa apăruse şi înflorise deja o întreagă literatură despre perioada stalinistă din istoria comunismului, o literatură botezată "a obsedantului deceniu". Clipa merge cel mai departe în radiografia uneia dintre cele mai grele epoci din trecutul românesc modern pentru că romanul depăşeşte simpla denunţare a crimelor, identificând cauza lor de esenţă. Nu oamenii sunt responsabili, ci sistemul.

Acuzat pe nedrept de a fi contribuit la perpetuarea comunismului în România, Dinu Săraru aduce drept mărturie (chiar dacă nu asta şi-a propus) romanul său din 1976, reeditându-l. În 1976, în plin regim comunist, el scrie şi publică o carte care denunţa sistemul în cauzele sale profunde. O dovadă în plus că, pentru a condamna convingător comunismul, se cere, înainte de toate, să ai talent! "

Dacă ar mai fi citit apoi şi ce s-a mai scris atunci despre aceste cinci romane şi despre filmele şi spectacolele de teatru pe care le-au inspirat şi chiar în gazeta România Literară,  domnul N. Manolescu ar fi înţeles că aceste romane au fost şi sunt departe de a nu reflecta adevărul despre obsedantul deceniu. Aceste romane spun toate adevărul despre obsedantul deceniu şi fac asta de acum 40 de ani, de acum 30 de ani, de acum 25 de ani. Domnul N. Manolescu consideră azi "pornografie politică" o declaraţia a mea de atunci, interpretată şi atunci, ca şi azi, incorect şi neurmată, nici atunci şi nici până azi, de citirea cărţilor scrise de mine chiar atunci.  Nu mi-aş fi putut imagina pe cineva atât de abject, capabil să selecteze declaraţiile (de care erau pline atunci gazetele) ale unor  mari scriitori ca George Călinescu, Camil Petrescu (pe care dl. N. Manolescu îl minimalizează penibil în istoria literaturii), Barbu sau Nichita Stănescu, izolându-le de opera care i-a făcut mari pe aceşti scriitori, ca să-i aprecieze apoi din perspectiva "pornografiei politice". Ei bine, domnia sa a izbutit şi această performanţă!

Dacă în romanele mele, pe care dl. N. Manolescu nu le-a citit, n-aş fi spus adevărul despre obsedantul deceniu, aceste romane n-ar fi cunoscut tirajele mari, foarte mari, pe care le-au cunoscut şi nici ediţiile de după 1989. După cum, dacă ar fi constituit un elogiu adus comunismului în România, trilogia Dragostea şi Revoluţia n-ar fi fost, în ajunul Congresului al XIV-lea, în noiembrie 1989, retrasă de pe  piaţă şi trimisă la tocat şi la ars, când librăriile ceruseră editurii Eminescu un nou tiraj, de 250.000 de exemplare! (vezi Valeriu Râpeanu). Atunci, directorul difuzării cărţii, domnul Panciu, a salvat de la topit şi ars un număr de exemplare pe care le-a pus în vânzare, începând din 25 decembrie 1989, la librăria Eminescu, ca să vină cineva, confrate de breaslă,  şi, pe pagina întâi a unei gazetei libere, să denunţe şi el, ca fiind comunistă, Trilogia, exact ca astăzi domnul N. Manolescu, ai cărui colegi de baricadă, aflaţi în ianuarie 1989 în fruntea ţării, să retragă Trilogia din librării şi să îi dicteze aceeaşi soartă din noiembrie 1989, după cum aveau să procedeze cu toate cărţile lui Dinu Săraru. Ca să vedeţi!, cum ziceţi chiar dumneavoastră, domnule N. Manolescu! 

Dar să mă întorc iar la amintirile pe care mi le-a provocat înverşunatul, mereu tânărul bătrân şi viteaz (după război) dizident N. Manolescu. Trec peste faptul că în toţi anii dinainte de 89, domnul N. Manolescu s-a pregătit în tăcere, nederanjat de nimeni, cu o singură excepţie, să apară, începând din 22 decembrie 1989, drept dizident. Nimeni nu i-a dat peste mână, nici în gazete, nici la edituri, nici la facultate, nici la onorurile literare. Excepţia a constitut-o retragerea brutală şi îngrijorătoare, nu numai pentru dl. Manolescu, a unei antologii de poezie alcătuită de domnia-sa, în care selectase – tot selectase -  nepotrivit, se susţinea atunci, şi versurile unor poeţi legionari, altfel,  poeţi remarcabili. Aşadar, ultima mea întâlnire înainte de 1 ianuarie 1990 cu dl. N. Manolescu s-a petrecut  într-o seară de la mijlocul lui decembrie 1989, cu câteva zile înainte de Revoluţie, când dl. Manolescu a scoborât din maşina prezidenţială a tovarăşului Gheorghe Rădulescu, în faţa Teatrului Mic.  Dl. N. Manolescu îl acompania amical pe al treilea om din statul comunist, pe care îl şi gratula cu apelativul Gogule, în timp ce tovarăşul îi spunea şi el pe numele mic,  Nicky, la vizionarea unui recital excepţional de poezie al artistei Valeria Seciu.  Peste o săptămână, nu mai mult, criticul şi istoricul literar avea să sară de pe pernele luxosului automobil prezidenţial comunist direct pe baricada Revoluţiei asiguratoare  a beneficiilor  răsplăţii jertfei patriotice.

A urmat saltul pe scaunul senatorial, apoi în fotoliul de preşedinte de partid, Alianţa Civică, în sfârşit, în jilţul de candidat la preşedinţia României şi aşa mai departe, deşi mai departe nu mai era.  Toate aceste ipostaze au fost însă un eşec ori s-au terminat cu un zgomotos fiasco.  Ultima ipostază de beneficiar al jertfei patriotice de care s-a mai putut agăţa domnul N. Manolescu a fost aceea de ambasador UNESCO la Paris, urmată, cum scriau de curând gazetele, de o invitaţie a domniei-sale la DNA, ca să justifice o lipsă – cum zic ţăraniide vreo câteva zeci de mii de euro, o găinărie (dacă o fi aşa!) faţă de cât au sfetirisit colegii domniei-sale, politicienii de carieră, de-a lungul ultimilor 25 de ani din averea ţării.

Fiindcă am vorbit despre Teatrul Mic, îmi amintesc şi cât de prezent era dl. N. Manolescu la reprezentaţiile acestui teatru (la Richard al III-lea mi-a cerut de trei ori invitaţie) unde se jucau Maestrul şi Margareta de Bulgakov, Diavolul şi Bunul Dumnezeu de J.P. Sartre, Ca frunza dudului din rai de D.R. Popescu, Evul mediu întâmplător şi Amurgul burghez de Romulus Guga, Ivona Principesa Burgundiei de Gombrowicz, tripticul Politica de Theodor Mănescu, Dama cu camelii după Dumas, cabaretul politic Astă-seară stau acasă, în sfârşit, Scrisoarea pierdută, toate, dar absolut toate aceste spectacolele, urmate de analize teroriste şi de anchete de securitate, culminând cu Scrisoarea pierdută, unde, pe scenă,  era satirizat dictatorul, în interpretarea magistrală a Leopoldinei Bălănuţă (Agamiţă Dandanache în travesti). Ajunşi la Teatrul Mic, care a fost, cum zicea academicianul Nicolae Breban, "în ultimul deceniu al dictaturii, nu numai cea mai bună echipă teatrală, cel mai interesant repertoriu, dar şi unul dintre nucleele de rezistenţă spirituală  - şi politică, de ce nu?!  - ale Bucureştilor, amorţiţi în penurie, frig şi disperare cetăţenească!".

Dar să cităm ce a scris despre acest teatru şi academicianul Răzvan Theodorescu cu prilejul premierei Scrisorii pierdute.

 "A doua zi după premiera din 26 aprilie 1988, trupa din Sărindar şi directorul ei, scriitorul Dinu Săraru, au fost supuşi unei veritabile agresiuni din partea autorităţilor – prin autorităţi înţeleg o gamă foarte largă, de la cele ale "educaţiei socialiste" până la cele de-a dreptul poliţieneşti. Prin delaţiune, prin insinuare, prin vorbă ticluită care mergea direct la ţintă sensul străveziu şi de toţi aplaudată frenetic al unei scene din ultimul act fusese decriptat "sus": era momentul în care Leopoldina Bălănuţă, interpretând rolul lui Dandanache, schiţa odios – binecunoscutul gest al mâinii incontinente şi demolatoare. Demolatoare de biserici şi de cartiere, aici miniaturale, adunate pe macheta unei urbe în căutare de şef politic – echivoc şi ambiguu – o urbe intrată fără nume în istoria literaturii române. Şi Săraru şi colaboratori ai săi au fost obiect de anchetă în toată regula, spectacolul şi teatrul fiind direct ameninţate.

Am fost martorul din afară al acestei frământări sub tăcere, actul de curaj intelectual al tuturor celor care, între zidurile teatrului, l-au făcut pentru noi ceilalţi. Astăzi, poate tardiv, dar din adâncul inimii, le dau îmbrăţişarea mea. "

Academicianul D.R. Popescu:

"Teatrul Mic a fost ani la rând în Bucureşti Teatrul cel Mare. În Bucureşti – şi în ţară!"…"Capul directorului Teatrului Mic, Dinu Săraru, a fost dat pe răzătoare"…"Nu trebuie să ne mirăm! Elitele înalte, pietroase, intransigente, carpatice şi elitele fluide, melodioase, dâmboviţene s-au înfrăţit în corul martirilor"…"Ce să ne mai ascundem după plop. Dinu Săraru le închisese acestor martiri ai artei drumurile spre piscuri! Demnitatea a fost calea regală ce i-a mânat pe ei în luptă. Sigur, când bate frunza-n dungă, precum în vremile cetăţilor asediate de altădată, cetăţenii cu şira spinării intactă au rezistat prin cultură, prin dezbateri profunde legate de Dumnezeu şi de sexul îngerilor. Astfel, ei ştiu întotdeauna să aleagă fericirea din gaura făcută în steag! "…"Poate de aici a început pocinogul!... Nişte oameni de bine s-au gândit că nu e modru ca un asemenea spectacol – e vorba de Scrisoarea Pierdută – să pună lumea pe gânduri şi să râdă în hohote!... La premieră, a fost ceva incredibil! În picioare, cetăţenii au apaludat minute în şir, chiar şi ministreasa de resort aplauda din răsputeri. Aşa că vigilenţa artistică a unor binevoitori trebuia să intre în alertă! Şi a intrat până în plăsele! Nu o să dau azi nici un nume, nu e treaba mea! De peste 20 de ani n-am spus nimic din ce  - slavă Bogului – am apucat să mai ştiu, aşa că voi relata doar o scenă petrecută într-o dimineaţă-creaţă! Pe o stradă dosnică, mai jos de Telefoane, în apropierea Teatrului Mic, m-am întâlnit cu Dinu Săraru … Aflasem ce i se pregătea sub iepângea!  I-am dat telefon … Că vreau să-l întâlnesc … Ei, culmea prostiei, a fost că i-am dat un telefon – obişnuit! – chiar din sediul Uniunii Scriitorilor! " Mă, vreau să te văd…" O nimica toată!

Ne-am întâlnit! Şi am început să-i povestesc ce i se pusese la cale… Vreau să precizez ceva foarte important – ce nu i-am spus atunci, ca să nu-l bag în sperieţi! De fapt, observaţiile – ca să le spun astfel – aduse spectacolului nu vizau doar martelarea interpretării, scenografiei, regiei etc.  Se voia, pur şi simplu, capul lui Săraru! De ce să tot fie el – moţ –   cel mai bun director de teatru?! "…"Dacă Scrisoarea pierdută, jucată la Teatrul Mic, ar fi capotat, ziarele!... Da, ziarele de azi ar fi făcut din Dinu Săraru un erou…Dacă atunci ar fi scăpat!...

Îmi cer scuze, domnule Dinu Săraru, că n-ai ajuns un erou al zilelor noastre! Sunt sigur, însă, că o să mă ierţi! Mersi! "

În timpul anchetei ce a urmat premierei cu Scrisoarea Pierdută la care au participat generalul Bucurescu, prim-adjunct al Şefului Securităţii Statului, colonelul Goran, şeful Securităţii Municipiului Bucureşti, procurorul general Nicolae Popovici, procurorul-şef al Capitalei, gen. Diaconescu, şi o întreagă "armată de specialişti" de stat şi de securitate, au fost  alături de Teatrul Mic şi de directorul Teatrului, care nu era şi n-a fost dizident şi nu s-a bucurat de răsplata jertfei patriotice, academicianul Răzvan Theodorescu, academicianul Dumitru Radu Popescu, scriitorul Alexandru Paleologu, redacţia revistei Teatru, condusă de Ion Cristoiu. Dar dl. N. Manolescu, ca orice domn în vârstă şi, mai ales, dizident, nu-şi aminteşte evenimentele petrecute acum două decenii. Este exact timpul când se opacizează memoria septuagenarilor.  În orice caz pot să-l asigur că directorul Teatrului Mic a fost dat afară imediat de la Teatrul Mic, spectacolele, cu excepţia comediei Pluralul englezesc, scoase de pe afiş şi decorurile şi costumele distruse, ca să nu existe nici un argument, altfel recunoscut de sute de mii de spectatori, al rezistenţei româneşti în spaţiul cultural.  Dizidenţa la Putere a adus, a doua zi după darea afară a directorului şi distrugerea decorurilor şi costumelor spectacolelor incendiare,  un preot, scriitoraş amator de pe la Tulcea, care a fost pus să facă o sfeştanie şi să dea cu aghiazmă şi cu busuioc prin tot teatrul, pe culoare, prin cabine, prin sală,  pe sub scenă ca să piară duhul necuratului, cum s-a consemnat într-o gazetă a vremii. Bineînţeles că necuratul eram eu, nu era dl. N. Manolescu, domnia sa era curat, luminat, de Maica Domnului lăudat şi, mai ales, admirat ca dizident. Sunt bucuros să adaug  că necuratului i-au fost, totuşi,  recunoscute, spre norocul lui, cât era încă în viaţă, meritele în public, în gazete, la radio şi la televiziune, de către toţi actorii pe care i-a dus la glorie, atunci.  Dar pe dl. N. Manolescu nu-l interesează; aşa cum nu m-a citit, şi nu mă plâng, tot aşa nici nu m-a văzut când îl primeam la Teatrul Mic sau la Teatrul Foarte Mic.

Şi spectacolele Teatrului Mic, domnule N. Manolescu,  fac parte din pornografia mea politică şi sunt, deopotrivă,  pornografice politic?

Nu vi se pare că aţi sărit peste cal, stimate septuagenar, Robespierre filfizon? Tot pornografie politică a fost şi Teatrul naţional de televiziune, tot pornografie politică, deopotrivă, au fost cele cinci romane ale mele, după care s-au făcut filme şi piese de teatru, acestea văzute de sute de mii de spectatori, care le-au aplaudat în picioare, cu ochii în lacrimi? Şi zilele petrecute în vara anului 1953 pe albia canalului Dunăre - Marea Neagră, în coloniile de muncă (lagăre) de la Medgidia, Mila 21 şi Columbia de la Cernavodă, unde am fost trimis, evident forţat, drept consecinţă a faptului că eram nepotul unui boiernaş oltean conservator, altfel erou al Războiului de Neatârnare, Constantin Săraru şi fiu  al liderului ţărănist, tot erou de război,  Constantin Săraru.

            N-am vorbit din decenţă despre povestea aceasta până acum, când adaug că lagărul descris în Clipa era lagărul în care am fost eu întâi,  la Medgidia, Mila 21. Decorurile din filmul Clipa au fost desenate, pentru regizorul şi scenograful filmului, de mine, cum îmi aminteam  după 20 de ani, pentru că lagărul fusese ras de pe faţa pământului în 1980.  Eu sunt Dumitru Dumitru din acel roman, spun iar acum pentru prima dată. Iată de ce mi-e foarte greu să asist la alintările dumneavoastră  de robespierre răsfăţat şi încă n-am terminat să vă dau replica pentru că ea va continua în Jurnalul unui personaj controversat, provocat de Vartan Arachelian, carte care e gata să intre la tipar

Tot în răvaşul cu pricina, dl. N. Manolescu spune că îmi petrec bătrâneţile în casa în faţa căreia  am arborat, după 1989, steagul naţional. Steagul naţional  l-am arborat, domnule N. Manolescu, ştie o lume, în anul 1974, toamna, când a apărut romanul Nişte Ţărani, în care denunţam acum 40 de ani,  dacă l-aţi fi citit, aţi fi descoperit, tragedia schingiuirii ţăranilor de către Securitate ca să se înscrie în gospodăriile colective. Acum 40 de ani, când eu denunţam pomenitele atrocităţi, dumneavoastră poate nici măcar nu visaţi să ajungeţi dizident ori visaţi şi eu n-am băgat de seamă!

La Slătioara se află casa tatălui meu, învăţătorul Constantin Săraru, liderul ţărănist căzut în Războiul de Reîntregire a ţării, la Tiraspol, la 15 august 1941(chiar astăzi se împlinesc 74 ani de atunci).

De casa aceasta se leagă însă şi se va lega, cât voi trăi, şi amintirea când, cu un an înaintea morţii tatălui meu pe front, legionarii vâlceni ne-au înconjurat o săptămână întreagă cu vâlvătăile unor ruguri aprinse, ziua şi noaptea, obligându-ne să ne baricadăm şi să stăm ascunşi pentru că îşi propuseseră să-l spânzure pe tatăl meu de bradul din curtea şcolii primare. Vă daţi seama că şi această amintire a fost provocată de răvaşul dumneavoastră! Nu-mi petrec în această casă bătrâneţile, cum ziceţi dumeavoastră, suntem amândoi cetăţeni ai Bucureştiului (eu şi de două ori cetăţean de onoare al acestui oraş) şi în Bucureşti fac Revista Clipa, căreia Academia Română i-a acordat anul trecut, în 2013,  Distincţia culturală pentru pentru "ţinuta revistei, activitatea desfăşurată şi colaborarea statornică cu membri ai Academiei Române”!

Ca să vedeţi!, vorba dumneavoastră, domnule N. Manolescu!

Să închei, totuşi, mai luminos. Aşadar, am să vă spun că atunci când am primit, la Slătioara, copia răvaşului cu pricina tocmai isprăvisem de zugrăvit în pagina romanului Carnavalul nebunilor, care încheie Trilogia Ciocoilor, portretul unui filfizon bătrânel, vlăguit de atâtea amante şi neveste mult mai tinere, penultima trimiţându-l generoasă să plimbe rodul iubirii lor târzii, pentru bătrânel, desigur, pe trotuarele Parisului, unde-i toca răsplata jertfei patriotice, admirat de privirile trecătorilor grăbiţi care se bucurau sincer să-i aprecieze devotamentul, trăgând cu coada ochiului şi la copilul din căruciorul ca o trăsurică, ferit de soare de un coş transparent, galben-verzui. Bătrânelul  începuse să meargă de la o vreme şi niţel cocoşat, uscat ca o scovergă, şi era însoţit necontenit de un prieten de aceeaşi vârstă, dacă nu chiar mai bătrân, care se ambiţiona să-l zgândăre ironic în fiecare zi:

 - Ţine-te tare, fii băţos, dragă Nicky! Şi eu am trecut, ştii bine, prin povestea asta acum câţiva ani, înainte de, sper, ultimul divorţ, dar Dumnezeu m-a ajutat să am umor şi să mă prezint singur drept străbunicul propriului meu copil!

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite