Amintiri fulgurante. Sfintele Paşti sub Măgura Slătioarei, în copilăria şi tinereţea mea

Sărbătoarea Sfintelor Paşti, sub Măgura Slătioarei, începea cu săptămâna Deniilor şi sfârşea cu Prohodul, cu izbăvirea şi iertarea păcatelor prin crucificarea Mântuitorului.

În săptămâna Deniilor, străbunicii şi bunicii şi mamele care mai trăiau şi, neapărat, văduvele tinere, care, la sfârşitul războiului, erau de 19 şi 20 şi  21 şi 22 de ani, văduve tinere care se înmulţiseră ca floarea tristă şi singuratică a Popdealului, intrau în cimitire ziua şi mărunţeau şi frăgezeau pământul mormintelor şi-l presărau cu florile timpului şi legau crucile de piatră şi de lemn pe aripile lor cu ştergare ţărăneşti cusute de mână, câte unul pentru fiecare mort, iar pe crucea de piatră a Sărarului ăl bătrân, înaltă, erau legate două ştergare fiindcă în război murise şi tatăl meu şi fratele lui cel mai mic.

Sunt dator să mă opresc aici ca să vă spun că, sub Măgura Slătioarei, coseau, după război,  mai ales văduvele tinere. Învăţaseră să bată coasa cu ciocanul pe nicovala de fier şi să o şlefuiască cu gresia, înainte să înceapă să cosească. Erau zile întregi când la cosit satul întreg se umplea de văduvele tinere cositoare.

La Prohod, urcau toţi copiii cu Floarea Paştelui în mână în pridvorul din pronaos, pregătiţi mai dinainte de învăţătorul bătrân să cânte cele trei Stări ale Prohodului, iar dintre acestea cel mai mult ne plăceau versurile stării a treia care pomeneau: „Primăvară dulce, Fiul tău cel dulce, tinereţea cine ţi-a apus!”

Melodia ne îneca în lacrimi care picurau de pe obraz pe mâna cu care ţineam buchetul de Floarea Paştelui, floare care parcă se prefăcea în lacrima noastră.

Învăţam astfel cum se plânge înainte de a ne bucura de Sâmbăta Sfintelor Paşti, în care Slătioara întreagă, cu olarii şi vărarii ei, satele toate şi cătunele Mogeşti, Goruneşti, Vioreşti, Turiceşti şi Fometeşti şi Coasta Cerbului, şi Olarii şi Cociobii şi Mănăseştii şi Potreşii şi mestecenii, o pădure nesfârşită albă din care se scotea negrul de Slătioara, grămăjoare de grăunţe de piatră ca piperul de negre, pe care olarii din Hurezi îl făceau să strălucească pe smalţul talerelor, ca albastrul de Voroneţ; Slătioara întreagă cu copiii ei umpleau naosul şi pronaosul bisericilor.

Şi în mijlocul slujbei, copiii erau duşi de mână de mamele lor în uşa altarului, unde preotul îi împărtăşea.

Mai ţin minte din tinereţea mea când în curtea bisericii năpădită de întreaga Slătioară, într-o noapte, când înfloriseră merii, şi când preotul a ieşit cu lumânarea să ne îndemne: „Veniţi să luaţi Lumină!”, din senin, din înaltul cerului, au început să sporească fulgii de zăpadă ca o zăpadă a mieilor şi să ne înfricoşeze. Şi Ziua întâi de Sfintele Paşti, în crengile merilor, cireşilor şi prunilor înfloriţi, pe crengile lor albe de zăpadă, cucii, strecurându-se de pe o crenguţă înzăpezită pe alta, cântau cu un foc pe care nu l-am uitat niciodată până azi, când scriu această tabletă.