O mână cu un deget acuzator îndreptat spre pământ sugera chiar panta abruptă pe care se prăbuşesc Statele Unite. Pe aceeaşi copertă, scris cu capul în jos, alt titlu enunţa contrariul: „No, America is still No 1". De parcă optimismul funcţionează numai dacă te uiţi pe dos... Alături, revista franceză „L'Expansion" trâmbiţa revenirea în plină glorie - „Le grand retour" - a gigantului american. Să fie adevărat? Sau adevărat e numai faptul că restul lumii depinde tot mai mult de ceea ce se întâmplă în SUA ?

Vineri seară, Guvernul american evita, cu doar câteva minute înaintea expirării anului bugetar, intrarea în acel temut „shutdown" -  suspendarea temporară a plăţilor în unele servicii sau domenii bugetare. Opoziţia l-a obligat pe preşedintele Obama să accepte o reducere cu 38 de miliarde de dolari din viitorul proiect bugetar. Dacă nu, majoritatea salariaţilor statului, inclusiv militarii aflaţi în misiune în Irak sau în Afganistan, riscau să nu mai fie plătiţi. E grav când cel mai puternic stat din lume nu are bani să funcţioneze aşa cum doreşte şi procedează la amputări anticipate, cu riscul de a avea anul viitor cam 800.000 de şomeri în plus. E greu de înţeles acest lucru în contextul în care economia ţării respiră din nou, băncile şi-au regăsit tinereţea, iar fondurile speculative au beneficii şi mai mari decât cele de dinaintea crizei. Sigur, e vorba de domenii economice diferite şi, de asemenea, de o exacerbare a compeţiei politice interne. Dar împreună ele contribuie la imaginea contrastantă pe care o dă democraţia de referinţă a planetei.

Fenomenul se repetă cam tot la 10 ani, mai cu seamă sub guverne de stânga, mai generoase cu planurile sociale (între '77 şi '80 au fost şase asemenea căderi, iar între '85 şi '95 s-a ajuns la nouă). Câteva milioane de americani se resemnează să nu fie plătiţi timp de mai multe zile sau chiar săptămâni, pentru ca administraţia să ajungă să-şi echilibreze balanţa de plăţi. Dacă s-ar întâmpla într-o ţară care abia a scăpat de dictatura partidului unic, în haosul unei tranziţii ca pe la noi, încă ar mai fi de înţeles. Dar nimeni nu pricepe cum de nu poate funcţiona fără asemenea convulsii cea mai mare putere democratică? Barack Obama, candidat la propria-i succesiune, ar trebui să-şi pună pe lista priorităţilor analiza acestei forţe slabe.