„Am să-l bat pe ăsta de-l stric!“ – s-a răstit vecinul meu la poliţişti. Agenţii de proximitate l-au amendat, după multe discuţii, cu 500 de lei pentru tulburarea liniştii. Pentru replica cu ameninţarea, m-au sfătuit să depun plângere la secţie, ei aveau misiunea să restabilească liniştea. Au plecat. După două ore, vecinul a pus din nou muzica tare, era ora 23:00, cheful a continuat şi am adormit cu chiu cu vai, cu dopuri de vată în urechi. A doua zi, m-am trezit buimac. Era linişte. Dar m-am trezit în viaţa altuia.

De 10 ani, de când locuiesc pe Strada Patrioţilor, trăiesc în viaţa unor mitocani. La început, a fost mitocanul cel mare (fratele actualului vecin), care „dădea muzică la toată strada“. Am chemat poliţia în nenumărate rânduri. Fără vreun rezultat. Anii au trecut şi „moştenirea“ mitocanului cel mare, care a părăsit apartamentul, a fost preluată de mitocanul cel mic. De doi-trei ani trăiesc în această moştenire gestionată de mitocanul cel mic.

Poţi să faci ce vrei pe proprietatea ta, dar cu o condiţie: să respecţi legea.

Nu-mi plâng de milă. Şi nici nu mi-e frică de bătaia promisă. Mă sperie, însă, revelaţia pe care am avut-o după ce am fost ameninţat: în toţi aceşti ani, am trăit în viaţa acestor vecini. Am trăit zilnic în urletele, chefurile, înjurăturile şi muzicile lor, am suportat tot acest comportament de sălbăticiuni, făcându-mi nervi, fiindu-mi imposibil să lucrez, să gândesc, să mă odihnesc şi, la disperare, am chemat poliţia să mă ajute să trăiesc normal, în casa mea, în viaţa mea. Iar poliţiştii fac şi ei ce pot, doar nu este un caz grav de tulburare a liniştii publice, aplică legea, nu-i pot educa pe mitocani prin amenzi, au pe cap atâtea cazuri grele şi complicate, în aceste vremuri haotice! (Abia acum, la început de an, după vreo patru reclamaţii, poliţiştii i-au aplicat o amendă mitocanului cel mic. Halal „fermitate“!)

Uneori, obosit după muncă, mi-e teamă să mă întorc în casa mea. Mi-e frică. Nu de bătaie (m-au lovit lucruri mai rele decât o bătaie), ci de faptul că iarăşi voi fi obligat să suport muzica, înjurăturile şi urlete vecinului, care îmi va impune „stilul“ său de viaţă. Iar eu trebuie să îndur. Fără putinţa de a-l convinge că în casa lui poate să facă ce vrea. Cu o singură condiţie: să nu-i deranjeze pe cei din jurul tău. Asta nu înţeleg mitocanii de pe Strada Patrioţilor şi din România. Că poţi să faci ce vrei pe proprietatea ta, dar cu o condiţie: să respecţi legea.

M-am convins: nu există tratament pentru mitocănie. Mitocanii de azi vor avea copii pe care îi vor creşte în mitocănia tolerată, acceptată, care ne înfricoşează şi ne face să ne băgăm dopuri de vată în urechi pentru a putea dormi, în casele noastre.