Am căutat sticle goale prin Berlin: un euro şi 38 cenţi
0
Colectarea sticlelor este o activitate dură. Ştiu asta şi mulţi români din Berlin. Sapi prin gunoi, nevoit să suporţi privirile oamenilor. Cum te simţi făcând acest lucru? Reporterul nostru a vrut să afle răspunsul.
Mâna îmi intră în pubelă până la cot. Palpez conţinutul ei în căutarea unei sticle de plastic moale, cu garanţie. Orice astfel de captură îmi va aduce ulterior 25 de cenţi. Jackpot! Trag sticla afară, o pun în desagă şi plec grăbit mai departe, plecând capul pentru a evita contactul vizual cu trecătorii. Orice aş face, le simt însă privirea.
Simpla inspectare a recipientelor îmi creează o senzaţie neplăcută. Mă întreb cum ar fi să scotocesc direct prin gunoaie, în plină stradă. Penibil, nedemn, umilitor? Cu siguranţă aşa cred cei mai mulţi germani. Pentru alţii, umblatul prin gunoaie face parte din viaţa de zi cu zi.
Cărucioare de cumpărături agonizând prin oraşe
Cifre exacte nu există, dar cine trece printr-un oraş german şi este un pic atent, nu are cum să nu-i vadă pe colectorii de sticle.
În 2006, Cupa Mondială de Fotbal a produs o sete mare de bere, iar schimbarea sistemului de colectare a dus la înmulţirea sticlelor returnabile.
Cam de atunci, colectorii cutreieră străzile cu cărucioare de cumpărături şi pungi de plastic, în căutarea sticlelor profitabile, pe care le cer direct oamenilor după ce dau pe gât ultimul strop, le ridică de pe trotuar sau, cum spuneam, le scot din gunoaie.
Se estimează că aproximativ 720 de milioane de sticle sunt returnate în fiecare an. La 25 de cenţi pe sticlă rezultă 180 de milioane de euro. În plus, există sticlele returnabile care aduc 8 sau 15 cenţi.
Deci, există piaţă, cum ar spune economiştii, iar sticle trebuie să fie pe undeva. Trebuie doar să le aduni, să le predai în supermarket şi, astfel, să faci rost de bănuţi? Cam câţi? Merită tot efortul? Poţi trăi din această activitate? Şi cum este să depinzi de ceea ce aruncă la gunoi semenii tăi?
Caut răspunsurile luând la pas străzile din centrul Berlinului. Străbat capitala de la nord-est la sud-vest. Mă întâmpină o zi calduţă de toamnă, cu aer proaspăt. Soarele îşi face sporadic loc printre nori. Este ziua mea liberă la birou. Ce minune, îmi spun, cu rucsacul în spate, ticsit cu pungi de plastic.
La început nu mă uit în coşurile de gunoi. Nu îmi pot învinge ruşinea. Purced la o razie vizuală a trotuarului. Sprijinite de copaci, lăsate pe panouri electrice sau aruncate între clădiri. Peste tot găsesc sticle. Sticle? Da, numai că sticla de sticlă, adică sticla de vin, nu valorează nimic. Nu primeşti nimic în schimbul ei.
Este limpede că marfa a fost deja preluată de profesionişti. Să nu disper, totuşi. Într-adevăr, în tufişuri apare o sticlă goală de bere cu aromă de tequila. Marfă, frăţioare, asta-i a mea, îmi spun mie însumi cu nedisimulată bucurie interioară. Până când descopăr pe fundul sticlei o bucată de lămâie. Miroase acru-putred, dar nu pot fi pretenţios astăzi.
Cu aptitudini de prestidigitator reuşesc să scot lămâia pe gâtul sticlei, o arunc şi plec mai departe: primii 8 cenţi câştigaţi.
După mai bine de o oră de mers prin Alexanderplatz, în buricul Berlinului, am adunat patru sticle. Nu fără efort. Să beau mai întâi o cafea?
Atenţia îmi este captată de un bărbat care se perindă prin gară. „Star Wars“, aşa scrie pe sacoşa lui. Omul se uită niţel la pubelă, apoi în interiorul ei şi pleacă. Mă duc după el şi-l întreb: Scuzaţi-mă, căutaţi sticle?
„Scot de vreo două pachete de ţigări“
„M-ai speriat îngrozitor“, îmi mărturiseşte ulterior Björn Kaiser (nume modificat), la o cafea. Firmele de securitate obişnuiesc să alunge adunătorii de sticle, spune bărbatul de 58 de ani, avertizându-mă că adesea aceştia patrulează în haine civile.
El adună sticle timp de şase-şapte ore pe zi, şapte zile pe săptămână. Însă numai ca activitate temporară, spune Björn, bucuros că urmează să fie şofer de taxi.
Omul este electrician, însă după 22 de ani, firma pentru care lucra a dat faliment. După mai multe locuri de muncă temporare a ajuns direct şomer. „De atunci încerc numai să supravieţuiesc“, rosteşte Björn cu voce tremurândă.
Activitate complementară
Cei mai puţini colectori de sticle sunt oameni ai străzii. Mulţi dintre ei sunt pensionari sau asistaţi social, oameni cu un anumit venit lunar, care însă nu le ajunge pentru a trăi. Sticlele îi ajută să completeze lipsurile.
Să scormoneşti cu mâinile goale prin gunoaie, deci fără mănuşi, este periculos, mă gândesc eu. Seringi, cioburi, rahat - de toate găseşti în pubele, iar eu pun mâna pe ele. Iresponsabil, de neconceput. Ia, gata, ajunge cu gunoaiele pe ziua de astăzi, îmi spun, în timp ce mai adun câteva sticle de pe stradă.
Mă dor picioarele. Mâinile sunt murdare. Mă duc cu recolta la automatul de sticle returnabile. Pe ecranul aparatului apare: 1,38. Poate, dacă aş fi avut mănuşi, suma ar fi fost mai mare.
De fapt, ştiu că nu raţiunea m-a împiedicat să colectez mai multe sticle, ci mândria. Îmi este clar că în activitatea de colectare a sticlelor este vorba mai ales despre mândrie.
Mulţi oameni cred că săpatul în gunoi în căutare de sticle te transformă într-un paria. Însă aceşti oameni o fac tocmai pentru a fi parte a societăţii, refuzând sancţiunile destinului. Ei renunţă la mândrie pentru a păstra mândria. Sticlă cu sticlă.
Malte Rohwer-Kahlmann - Deutsche Welle
Se încarcă comentariile...
