Aş adăuga şi că o astfel de intervenţie are caracterul normalităţii în societatea românească actuală. În plus, aş spune că acest aspect poate fi analizat din cel puţin două perspective.

Pe de o parte, în profunzimea fondului său social, România nu e un stat laic. Informal, controlul instituţional al ceea ce aş numi credinţa ritualizată (aceea configurată prin reţeaua de tip “business” a BOR) atinge limitele de sus ale unei concurenţe căreia instituţiilor statului le este dificil să îi facă faţă. E suficient, cred, să ne uităm la rezultatele sondajelor din ultimele două decade, la capitolul “încredere în instituţii”, pentru a putea “decupa” această imagine.

Pe de altă parte, în discursul formal pe care îl promovează – inclusiv prin această recentă intervenţie – BOR menţine reflectoarele sociale asupra unui rol de care dispune oricum, dar pe care l-ar vrea, acum, şi “indexat” constituţional. Evident, propunerea nu vorbeşte, în mod direct, despre Biserica Ortodoxă Română. O face însă indirect, prin şi în numele lui Dumnezeu.

Ca atare, a ne întreba, la un prim impuls, ce legătură poate exista, într-o ţară formal europeană, între altar şi Constituţie înseamnă să eludăm realitatea că, deşi rolul BOR nu este încă statuat constituţional, acesta este, în orice caz, de netăgăduit.

La fel de neîndoios îmi pare a fi şi faptul că BOR deţine un important rol politic. Acesta se manifestă, în opinia mea, deopotrivă la nivel ideologic şi electoral. Pe primul palier (iar în această direcţie a scris convingător politologul ieşean Sorin Bocancea) BOR este, instituţional vorbind, promotoarea naţionalismului legitimat religios. Ar merita, în acest sens, o discuţie serioasă problema “bisericii naţionale”.

Pe cel de-al doilea nivel, implicarea unor preoţi (mulţi sau puţini, chiar nu contează) în “nevăzutul” campaniilor diverşilor politicieni şi / sau partide este o chestiune observabilă cu ocazia fiecărui ciclu electoral.

Să revenim la Constituţie. Trebuie prevăzut rolul altarului în textul constitutional? Aş spune că nu, fără a pune în discuţie, în vreun fel, credinţa în Dumnezeu. Este o ţară “mântuită” dacă adoptă o Constituţie în care numele bunului Dumnezeu face obiectul unui articol? Sau al mai multora?

Aş spune, din nou, că nu. Şi aş adăuga imediat, fără pretenţia unui acces teologal la cunoaşterea unor asemenea probleme, că facerea / modificarea unui document politic de factură democratică (dacă acceptăm sensul modern al termenului “constituţie”) trebuie să aibă în vedere, la modul elementar, doar bunul simţ.