Ştiu ce statui să atace pentru că au lideri şi instigatori care publică locaţiile lor şi crimele de care sunt acuzate şi convoacă trupele pe Internet, o strategie de guerillă urbană folosită şi la rebeliunile anti-dictatori din ultimii ani, şi la jihad, şi la războiul cu drogurile. E un război prin proxy(înlocuitori): statuile ţin locul grupului de statut superior şi ce este atacat este acest statut şi legitimitatea sa. E mondial pentru că a fost universalizat şi pentru că nu există societate unde să nu existe conflict pentru statut social între grupuri, iar evenimentele au oferit muniţie celor care se percep inferiori. Şi e revoluţionar pentru că o elită a grupului minoritar şi aliaţii lor din cel majoritar, cu vederi de stînga, nu urmăresc nici mai mult, nici mai puţin, decît înlocuirea elitei conservatoare care a ridicat şi protejat aceste statui cu elita lor alternativă, contestatară.

Revoluţiile timpurilor noastre s-au cam împotmolit în general în ultimii 20 de ani, dar lunga recesiune şi incertitudine care urmează promite ca asta să fie consumată pînă la ultimele cartuşe, afectînd ierarhii sociale şi naţionale. Unele din aceste ierarhii sunt fundamentale pentru identitatea Occidentului aşa cum o ştim şi nu e clar cu ce pot fi înlocuite. Liderii europeni de azi sunt văzuţi ca urmaşii unor puteri colonizatoare, nedemocratice şi rasiste, ca şi cum nu tot din cadrul acestor puteri şi acestor elite s-ar fi desprins cei care au fost contra tiraniei, sclaviei sau contra colonizării şi au reuşit eventual să le elimine: şi pe aceia îi moştenim, ba chiar lumea noastră reflectă partea progresistă a Occidentului. Desigur, nu s-a eliminat toată discriminarea, toată inegalitatea etc. Universalismul etic, despre care mai nou am scris termenul de dicţionar în Oxford Encyclopaedia of Administration, este un ideal: să te străduieşti pentru o lume a perfectei egalităţi de tratament şi oportunitate e standardul normalităţii în zilele noastre. Apropierea prea mare poate avea însă accente distopice sau controversate de care e bine să fim conştienţi, cele în care agenţiile scandinave pentru copii consideră că oricine poate fi un părinte la fel de bun ca părinţii naturali, de exemplu.

O revoluţie care are la temelie egalitatea de statut nu se poate opri şi nici contesta. Orice asemenea mişcare egalitară are, vorba autorului meu liberal favorit (unii zic conservator) Alexis de Tocqueville, un motor divin, şi nu se consumă pînă la satisfacerea acestei aspiraţii pentru egalitate, chiar mai puternică (spune el, un observator al unei revolutii în trei acte, 1789, 1830 şi 1848) decît nevoia de libertate. Nimeni nu cîntăreşte azi, cum nu s-a cîntărit la nicio revoluţie, dacă elita alternativă e cu adevărat mai capabilă să livreze universalism etic. Majoritatea ţărilor foste colonii sunt conduse de cleptocraţi astăzi, fie ei democraţi, fie autocraţi, iar puterea explicaţiei cu greaua moştenire a pălit demult. E frumos să dai drumul la eliberări naţionale şi sociale, dar cu cît mai radicale sunt, cu atît mai repede devin noi forme de subjugare. La asta serveşte corupţia, anulează şi uniformizează clivajele vechi. Noi numim asta în ştiinţe politice primatul explicaţiei politice: totul e despre putere, cine are putere crează oportunităţi economice. Cîţi dintre cei care asediază statuile vor universalism etic şi cîţi doar să ia locul celor care îi discriminează pentru a profita la rîndul lor? Răspunsul variază de la o ţară la ţară şi de la un grup la altul, dar judecînd după ce se întîmplă atunci cînd contestatarii ajung undeva la putere răspunsul este: o minoritate, chiar dacă televiziunile occidentale dau impresia zilele astea că toată lumea. La fel de bine am putea aştepta ca acela care recuperează mingea din grămada de rugby, în loc să cîştige puncte marcînd cu ea, o va decupa să dea fiecăruia din ceilalţi o pătrăţică.

E greu, ca atare, să discuţi statuile cînd statuile sunt un pretext, şi să oferi nuanţe cînd motorul unei mişcări nu e raţional, ci atavic.

De la Emmanuel Macron la istorici, unii apropiaţi mie, statuile au fost discutate şi apărate, chiar foarte convingător.

De asta azi, cînd scriu eu, psiholog şi nu istoric, despre statui, adevăratul subiect sunt contestatarii lor şi atitudinea noastră.

Nu se poate să nu te pună pe gînduri ce puţin am evoluat de la alte mişcări contestatare, unele vechi de sute de ani.

Autorii Reformei religioase în Europa, care criticau catolicismul pentru promovarea superstiţiilor şi corupţiei au masacrat statuile religioase: din Anglia în Germania şi azi vezi urmele acestui progresism (şi progresism era, în felul său) însoţite de o barbarie la fel de adîncă. Reprezentanţii iluminismului, care au făcut Revoluţia franceză, au tăiat capul regilor de pe Notre Dame şi au nimicit gisanţii din basilica mortuară de la Saint Denis. În războiul civil spaniol din secolul trecut biserici magnifice au fost devastate de luptătorii pentru egalitate, care au masacrat Isuşi, Fecioare, cavaleri, prelaţi, îngeri şi sfinţi. Ilf şi Petrov, la rîndul lor, povesteau în schiţele lor comico-tragice cum la revoluţia bolşevică mujicii tăiau capetele copiilor de nuduri antice pe care le găseau prin parcurile conacelor asupritorilor lor, pe care le devastau.

Suntem însă în secolul XXI şi dezaprobăm asemenea vandalisme. Poţi să apreciezi reforma, să ţii cu republicanii francezi sau spanioli, să fii contra iobăgiei şi tot ce vreţi, fără să vezi partea luminată şi raţională a atacului asupra statuilor. Nu putem rescrie istoria în fiecare moment ca să o facem justă: asta e distopie periculoasă. Ceea ce suntem e făcut din ceea ce am fost, aşa cum o biserică gotică a crescut peste un arc de cor romanic, care stă pe două coloane rămase din templul roman, care au fost puse pe o temelie mai veche a unui popor neolitic. Nu putem, din cauză că neoliticii făceau sacrificii umane, romanii aveau sclavi, pe timpul arhitecturii romanice biserica ardea oameni pe rug şi aşa mai departe să înlăturăm aceste temelii pentru că expresia lor cea mai avansată, fleşa gotică aproape de cer se sprijină pe ele. Timpul trecut e cuprins în timpul prezent, care e deja parte din viitor: T.S Eliot, poet de care puţini manifestanţi au auzit, spunea că timpul, în nici o formă a sa, nu poate ca atare fi mîntuit (redeemable). Nu putem curăţa istoria după noi, ca monştrii lui Stephen King care vin din urmă şi devorează fizic lumea din secunda precedentă ca să lase loc celei noi.

Desigur, statuile, înainte de a fi contestate, sunt folosite şi folosirea lor politică atrage asemenea mînie. Diverse regimuri politice se pavează cu statui. În comedia Goodbye, Leninuriaşa statuie de 20 de metri a lui Valdimir Ilici este evacuată pe cerul Berlinului de un elicopter, simbolizînd noile timpuri. În realitate, statuii i s-a tăiat capul de trei tone, care a fost îngropat cîţiva ani într-o pădure din Brandenburg. Mai recent, însă, a fost dezgropat şi plasat într-o galerie a statuilor istorice, la citadela din Spandau. În bună companie: alături sunt monumentele romantice ale liderilor istorici, venite de pe o alee din parcul Tiergarten (parcul a fost refăcut, dar nu s-au mai pus la loc statuile enorme de margrafi, caracterul de acum fiind mult mai natural şi sălbatic faţă de planul de acum o sută de ani), statui din perioada prusacă, whilhelmiană, naţional socialistă şi multe altele, celebrităţi şi figuri obscure, buni sau răi, de tot felul din toate epocile. Favoritul meu e un cavaler fără cap, care îşi ţine cu grijă coiful sub braţ.

Poţi schimba explicaţiile statuilor sau locul lor, dar să le tai capetele şi să le ceri aneantizarea e mai degrabă barbar.

Fiecare din noi e chemat, din păcate, ca la orice revoluţie, să ia partea unei tabere.

Prefer tabăra statuilor pentru că aceia care le atacă devin parte a gloatei şi îşi pierd caracterul uman. Cine înnoadă ştreangul în jurul gîtului unei statui, indiferent pentru ce cauză, nu avansează civilizaţia, ci recade în vechiul tipar comportamental al epocilor precedente. Nu se poate să manifestezi pentru progres şi să acţionezi cum ai fi făcut-o cu sute de ani de civilizaţie în urmă. Trebuie să stăm între statui şi gloata care le atacă nu pentru că orice statuie e preţioasă, ci pentru că orice om care se topeşte în gloată e un om pierdut. Lupta contra discriminării trebuie mutată de pe frontul statuilor.

Puteţi comenta acest text pe România Curată